Memoriile unei gheișe, de Arthur Golden • Recenzie

Ce este o gheisa? Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti. Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

A trecut mult timp de când am vizionat pentru prima oară filmul premiat cu Oscar „Memoriile unei gheișe”. Țin minte că nu aveam mult peste paisprezece ani. Imediat ce s-a terminat, m-am documentat și am aflat de carte. Mi-am dorit încă de atunci să o citesc. Mereu îi admiram cu drag coperta pe când o zăream în librării și oftam de fiecare dată când priveam prețul.

Dar știți cum se spune. Lucrurile bune necesită o lungă așteptare. ─‿‿─
Am fost surprinsă să regăsesc în paginile acestui roman memorialistic atâta informație. Nu numai că pătrundem pe străzile din Kyoto ca niște invitați de onoare, dar avem ocazia să cunoaștem o adevărată lume despre care mulți nu știu atât de multe pe cât cred.

Așa cum am aflat din mulțumirile de la sfârșit, personajul principal, Sayuri/Chiyo, este creat după un tipar real. Povestea este fictivă, dar informațiile despre etapele pe care le are de săvârșit o tânără pentru a deveni gheișă sunt cât se poate de reale. ✿◠‿◠

Îngerii vor fi liberi - „Închisoarea îngerilor” • Recenzie

Bună, dragi cinefili. Nu de multă vreme am început să vizionez și eu ceva filme. Vă spun că, această plăcere a venit încet, dar acum, nu mai pot scăpa de ea, nici că aș vrea, dar mă rog. De-a lungul verii am vizionat diferite filme, aparținând unor genuri diversificate. Astfel, într-o zi de iulie am dat peste acest film „Închisoarea îngerilor”. Cunoscut după numele său original „The Shawshank Redemption”; filmul debutează în cinematografele americane în anul 1994, iar în țara noastră, cu un an mai târziu, în 1995.

Pare un film vechii și neinteresant, nu? Vă asigur că acest film își merită toate cele 7 nominalizări Oscar. Captivant și teribil de complex, filmul promite o puternică lovitură emoțională. Eu am simțit-o din plin. Acest film m-a făcut să meditez asupra tuturor lucrurilor și mai ales, asupra adevăratei libertăți la care jinduim noi toți. Am înțeles prin acest film ce înseamnă cu adevărat fericirea, ce înseamnă cu adevărat într-ajutorare și iubirea față de oamenii ce-ți sunt alături.

Andy Dufresne (Tim Robbins) este un avocat de succes, condamnat la închisoare pe viață pentru uciderea propriei sale soții și al amantului acesteia. Andy continuă să pledeze drept nevinovat. Acest proces se desfășoară în anul 1947. Ajuns în „Închisoarea îngerilor”, după cum bine o precizează directorul acesteia, Andy îl întâlnește pe bătrânul Red (Morgan Freeman) cu care leagă o prietenie demnă de admirat. Inteligent și carismatic, Andy ajunge principala țintă a marelui director care în cele din urmă îl ia sub aripa sa.

Pasionat de cărții și de cultură, Andy dă peste Brooks Hatlen (James Whitmore) în biblioteca închisorii. Acesta îl ajută să facă rost de mai multe cărți pentru deținuți. Ce m-a impresionat foarte mult este faptul că fiecare deținut primea câte o carte, acest lucru mi-a plăcut teribil de mult.

Andy ca personaj m-a făcut să cred că visele sunt posibile, că amintirile sunt făcute pentru a te motiva și că inteligența și buna creștere nu moare niciodată. Acest personaj este un model pentru noi toți, un om demn de admirat. Își înfruntă toate obstacolele cu capul sus, ducându-și la îndeplinire fiecare scop, unul câte unul.

Mi s-a părut minunat cum acesta reușește să educe într-un mod propriu unul dintre deținuții analfabeți din această închisoare. Cred că acest film poate aduce ușor în prim-plan importanța unei educații, susținând această cauză și circumstanțele prin care aceasta ajunge la o persoană.

Nu pot să vă dezvălui mai multe, vreau ca acest film să vă surprindă așa cum m-a surprins pe mine și să vă facă să meditați asupra unei libertății adevărate, a unui vis pe care vi-l doriți cu ardoare sau al unui scop pe care îl credeți imposibil. Consider că acest film poate fi o capodoperă, privit cu un ochi bun. Sper că v-am atras atenția și că veți privi acest film cu interesul cu care l-am privit și eu.

„Toată lumea de aici e nevinovată” -Andy

Părerea lor: 

„Anul 1947. Andy Dufresne, un tânăr bancher, este condamnat la închisoare pe viaţă pentru uciderea soţiei şi a amantului acesteia, deşi Andy declară că este nevinovat. În închisoare, Andy il întâlneşte pe Red, un brbay de culoare închis de 20 de ani. Andy va pune la cale un ingenios plan de evadare, dar şi de pedepsire a tiranicului director al închisorii.

Tim Robbins face rolul "criminalului" tăcut, gânditor. În închisoare găsește un nou prieten, pe Morgan Freeman, un "lup bătrân" care pare că știe tot dar mai are multe de învățat.
Pe lângă meritul de a fi pe deplin educativ și plin de pilde, filmul reușește să fie și spectaculos. Închisoarea ajunge să fie prezentată ca un loc oarecare, cu oameni buni și răi, un loc cu care te obișnuiești, locul care devine "acasă"pentru unii din ei.”

Vă aștept cu mare drag părerile!

Carrie, de Stephen King • Recenzie

Carrie, Carrietta White, este o adolescenta timida si retrasa, care, din copilarie, indura persecutiile si ironiile colegilor de clasa. Umilintele la care o supun devin pentru ea o tortura mentala din care simte ca nu mai poate iesi. Mai mult, este si victima fanatismului religios al mamei sale, o fiinta violenta si brutala. Cand disperarea interioara ajunge la apogeu, Carrie isi redescopera o putere inspaimantatoare – telekinezia – care o transforma intr-un demon razbunator. Caci poate sa miste, sa arunce, sa zdrobeasca si sa incendieze orice de la distanta.

După ce am terminat de citit „Carrie” am mers la maestro Google și am cercetat istoria romanului de debut al lui Stephen King. Am aflat pe această cale că romanul a fost refuzat de mai multe edituri, fiind în cele din urmă aruncat la gunoi de către autor. (Slavă cerului pentru soția lui!) Asta m-a făcut să îmi întăresc ideea că romanul „Carrie” nu e un roman ca oricare altul.

Eve, de Anna Carey (Primul volum) • Recenzie

Titlul original: Eve
Autor: Anna Carey
Traducători: Bogdan-Alexandru Sasu și Shauki Al-Gareeb
Editura: Leda
Anul apariţiei: 2011

În ultima noapte petrecută în școala de fete unde este elevă, Eve descoperă ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventele - și soarta cumplită care le așteaptă. 

Evadând din singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată, ea pornește într-o călătorie lungă, presărată cu piedici înșelătoare, în căutarea unui loc în care să poată supraviețui, Pe drum îl întâlnește pe Caleb, un băiat rebel și dur, care trăiește în sălbăticie. Separată de bărbați întreaga viață, Eve fusese învățată să se teamă de aceștia, dar Caleb îi câștigă treptat încrederea... și inima. 

Când soldații încep să îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între adevărata dragoste și propria ei viață.

Probabilitatea statistică de a te îndrăgosti la prima vedere, de Jennifer E. Smith • Recenzie

Cine și-ar fi închipuit că patru minute ar putea schimba totul? Pentru tânara de șaptesprezece ani, Hadley Sullivan, această zi pare să fie una dintre cele mai rele de pana acum...

Tocmai a pierdut avionul, este blocată în aeroportul JFK din New York si e pe cale să întarzie la nunta propriului ei tata, care se casătorește, pentru a doua oara, la Londra, cu o femeie pe care n-a văzut-o în viața ei. Apoi, așteptând să se îmbarce în urmatorul avion, îl întâlneste pe Oliver. E britanic. Și e foarte drăguț. Și o va însoți în noul ei zbor.

Călătoria de-o noapte trece cât ai clipi, iar Hadley si Oliver se pierd unul de altul în aglomerația din aeroport, la sosire. Îi va aduce oare soarta din nou împreună? Desfășurată pe parcursul a douazeci si patru de ore, povestea lui Hadley si a lui Oliver ne vorbețte despre relațiile de familie, despre a doua șansă și despre dragostea la prima vedere.

Zi după zi, de David Levithan • Recenzie

Un adolescent care-şi spune, simplu, A, se trezeşte în fiecare dimineaţă într-un alt trup, trăind o altă viaţă. Niciodată nu e prevenit în legătură cu locul unde se va afla sau persoana în trupul căreia va fi. A s-a împăcat cu situaţia lui şi chiar şi-a stabilit câteva reguli „de supravieţuire": Niciodată să nu se ataşeze prea tare. Să evite să fie remarcat. Să nu se implice. Totul până într-o zi când se trezeşte în corpul lui Justin şi o cunoaşte pe iubita acestuia, Rhiannon. Regulile sale stricte nu se mai aplică. Pentru că, în sfârşit, a găsit pe cineva alături de care vrea să rămână pentru totdeauna, zi după zi.

 Dacă ați trăit măcar o dată senzația de fluturi în stomac (sau fluturi prin toate venele, mâncărimi ale gingiilor, starea permanentă de visare, gânduri juvenile sau v-ați trezit zâmbind de unii singuri în autobuz), atunci înțelegeți ce vrea Levithan să spună.

Tag: Summertime Madness

Am primit acest tag de la Din dragoste pentru cărți și The land of books (mulțumiri dragelor de Alina și Angela)

1. Arată o carte cu o copertă care să inspire vara! de exemplu: soare, mare etc.

Am citit această carte (extraordinară!) acum trei ani. Am cumpărat-o de la o „librărie” improvizată de pe plaja din Venus (stațiunea). Țin minte că era ultimul exemplar, iar vânzătoare mi-a făcut și o reducere. E o lectură neașteptată. Până la jumătatea cărții nu îi găsești rostul, dar după ce treci de acea jumătate, ajungi să te „îneci în mare”, la figurat vorbind. Adică te pierzi în carte și nu te mai poți opri din citit. Desigur, depinde de gusturi. E o lectură perfectă pentru zilele de vară pe lângă mare.

Umanitatea • Subiect tabu și pe cale de dispariție

Te gândești, într-o seară toridă de august, să ieși afară, să te plimbi, să vezi apusul, să mărșăluiești pe străzi pur și simplu și fără țintă. 

Te gândești într-o dimineață să ieși la alergat, să te pierzi pe străzile din cartierul tău, să spinteci cerul cu privirea și să nu îți pese de altceva cu excepția muzicii care îți saltă în urechi.

Te gândești pur și simplu că ar fi frumos să spargi rutina în bucăți și să faci altceva, să faci ceva împotriva firii tale, să schimbi ceva la tine, la univers.