Carrie, de Stephen King • Recenzie

Carrie, Carrietta White, este o adolescenta timida si retrasa, care, din copilarie, indura persecutiile si ironiile colegilor de clasa. Umilintele la care o supun devin pentru ea o tortura mentala din care simte ca nu mai poate iesi. Mai mult, este si victima fanatismului religios al mamei sale, o fiinta violenta si brutala. Cand disperarea interioara ajunge la apogeu, Carrie isi redescopera o putere inspaimantatoare – telekinezia – care o transforma intr-un demon razbunator. Caci poate sa miste, sa arunce, sa zdrobeasca si sa incendieze orice de la distanta.

După ce am terminat de citit „Carrie” am mers la maestro Google și am cercetat istoria romanului de debut al lui Stephen King. Am aflat pe această cale că romanul a fost refuzat de mai multe edituri, fiind în cele din urmă aruncat la gunoi de către autor. (Slavă cerului pentru soția lui!) Asta m-a făcut să îmi întăresc ideea că romanul „Carrie” nu e un roman ca oricare altul.

Povestea din carte e intrigantă; ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care am cumpărat-o. O să vă mărturisesc și că m-am regăsit în paginile sale — enorm de mult — dar nu asta e important. Important e că romanul „Carrie” spune povestea unei fete care trăiește liceul ca și când ar păși zilnic mai aproape de nucleul iadului, ajungând într-un sfârșit să... explodeze.

Momentul când Carrie își descoperă puterile telekinezice este grozav, și nu o să mint că nu am invidiat-o. O fată batjocorită de către colegi și cunoscuți  fără niciun motiv (colegi care nici măcar nu o cunosc), are dreptul la niște puteri telekinezice cu care să se poată răzbuna puțin, nu? Sentimentul pe care l-am avut când Carrie a început să-și controleze puterile exersând cu patul sau dulapurile din camera ei a fost unul de groază combinată cu o satisfație dulce. 

După cum (cred că) bine știți, Stephen King e un scriitor (preponderent) de romane de groază. În mare parte, m-am așteptat de la Carrie să fie cea, ei bine, de groază, dar nu a fost așa. Mama ei, cea disperată după cuvântul lui Dumnezeu și alte cele, care nu merită să fie măcar numită mamă, este personajul de groază. Cel puțin asta am simțit eu în timp ce citeam.

Sfârșitul a fost... mai mult decât mă așteptam. Am suferit și plâns alături de Carrie, cea blestemată să poarte pe umăr o povară care nu era a ei și care era așezată acolo de o forță nedreaptă. Nimeni în lume nu merită pedeapsa pe care a trebuit ea să o tragă după dânsa, ca un sac plin cu gunoi putred. Nimeni.

Un roman excelent, care nu îți stârnește neamărat groaza, ci o nestăvilită repulsie față de oameni, care de cele mai multe ori, uită că sunt doar niște suflete închise în ambalaje de carne. 

romanul a fost ecranizat în 2013, cu Chloe Moretz în rolul lui Carrie 

V-am convins să citiți cartea? Și dacă ați citit-o, ce impresie v-a lăsat? Vă aștept să împărtășim gânduri.