Umanitatea • Subiect tabu și pe cale de dispariție

Te gândești, într-o seară toridă de august, să ieși afară, să te plimbi, să vezi apusul, să mărșăluiești pe străzi pur și simplu și fără țintă. 

Te gândești într-o dimineață să ieși la alergat, să te pierzi pe străzile din cartierul tău, să spinteci cerul cu privirea și să nu îți pese de altceva cu excepția muzicii care îți saltă în urechi.

Te gândești pur și simplu că ar fi frumos să spargi rutina în bucăți și să faci altceva, să faci ceva împotriva firii tale, să schimbi ceva la tine, la univers.

Mă mai paște câte un gând din acesta câteodată. Uneori trec la fapte. Inspir și expir. Străzile sunt străbătute de trupuri greoaie, cu chipuri întunecate. Când mergi pe stradă, te aștepți să vezi oameni. În loc de asta, vezi niște bucăți de carne închise în propria lume.

O rog pe doamna de la chioșcul cu ziare să îmi spună ce titlu se vinde săptămâna asta cu Ziarul de Iași. Nu uită să mă scruteze. Te privește exact ca atunci când vânzătorii de chilipiruri vor să se asigure dacă te afli acolo ca să te holbezi sau ca să cumperi. Stă pe gânduri și apoi îmi răspunde, cu duritate și dispreț în glas. Eu nu știu dacă să mă ascund sub pământ sau să îi dau o lopată în cap. Unii oameni uită că fiecare individ își cară zilnic pe umeri povestea. Fiecare ar povestea lui, cu intrigile și problemele sale. Fiecare se luptă cu ceva zilnic. Așa că, oameni buni, când cineva vă vorbește, ar fi de apreciat să îi răspundeți, nu să îi călcați în picioare bunul simț. 

Mă gândesc că sunt eu prea frustrată de ceea ce văd zilnic. Poate nu e chiar așa cum văd ochii mei. Poate, pur și simplu, așa sunt oamenii. Ciudați. Dar nu ciudați în sensul bun al cuvântului, adică misterioși și diferiți, ci înspăimântător de înciudați în condiția lor. Mă întreb uneori, când merg pe stradă sau în piață, dacă unii oameni își toarnă venin în ochi și în suflet când se trezesc dimineața.

Am și eu, ca toată lumea, zile în care mă simt mai bine decât altădată, și mi se hărăzește mie să le zâmbesc oamenilor pe stradă. Fără motive. Pur și simplu să le zâmbesc. De unde, când toți se uită în altă parte, se complac în tragismul vieții de zi cu zi, apoi se duc acasă și își bagă creierul în mașina de spălat a mass-mediei (televizorul).

Ghandi zicea prea bine: