„Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt

 Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

Două ore. 

Două ore și încă puțin
Cam atât mi-a luat să citesc integral această carte.
Acum respir greu. Am pieptul plin de emoții și mi-e rușine să-mi ridic privirea din laptop.
Oscar m-a răvășit emoțional, psihic și sufletește. În 103 pagini am reușit să mă cufund într-un ocean de trăiri.
Probabil caracterul meu sensibil m-a făcut să trec atât de ușor de la o extremă la alta.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc.

Vreau să vă vorbesc despre Oscar, despre cum el, deși ochii mi-au lăcrimat precum un robinet stricat, m-a făcut să râd și să mă umplu cu viață. „Oscar și Tanti Roz” e exemplul perfect de carte care se metamorfozează într-un pahar de învățături, pe care mintea umană îl soarbe cu poftă. Depinde însă de fiecare suflet ce gust va simți după.

Oscar, această doză de fericire, este un băiețel tare simpatic, în vârstă de zece ani, poreclit Bilă de către prietenii lui Jumară, Popcorn și Einstein. Bilă pentru că este bolnav de leucemie, iar capul lui arată ca o bilă. Internat în permanență în spital, lui Oscar îi trec prin fața ochilor diferite figuri: doctorul Düsseldorf, părinții lui, asistente și tanti roz. Din aceste tanti roz (femei care stau alături de copiii bolnavi din spital de două ori pe săptămână) se remarcă o anumită Tanti Roz. Această Tanti Roz intră în raza de interes a lui Oscar. Împreună, devin un tot, doi prieteni care m-au fascinat în decursul a două ore cât niciun profesor de istorie în 12 ani de școală. Desigur, această comparație este de prisos. Nimic nu se compară Oscar și Tanti Roz, împreună, în fața lui Dumnezeu. De neoprit!
Când Tanti Roz îi spune lui Oscar să-i scrie o scrisoare lui Dumnezeu, băiatul, contrariat, o întreabă:

„- Și de ce să-i scriu lui Dumnezeu?

- Nu te-ai mai simți atât de singur.

- Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nici nu există?

- Fă-l să existe. [...] De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și dacă insiști, o să ajungă să existe de tot. [...]

- Și ce să-i scriu?

- Spune-i ce gândești. Gânduri pe care nu le spui nimănui, gânduri care te apasă, îți rămân în minte și îți îngreunează sufletul, te blochează, iau locul ideilor noi și te fac să putrezești. Dacă nu vorbești cu nimeni, o să devii un depozit de gânduri vechi și împuțite.”

Te aștepți de la o carte în care protagonistul e un copil în vârstă de zece ani să găsești... cu totul altceva. Personal, m-am așteptat la cu totul altceva. E înnebunitor de plăcut să simți cum câteva pagini au atâta putere, cum câteva  mii de cuvinte reușesc să te îngroape în propria ființă și să te facă să îți pui sute de întrebări.

Îmi pierd încet-încet cuvintele... așa că vă invit doar să citiți. Dacă aveți încredere în cuvintele mele, atunci citiți-o. Cumpărați-o. Oferiți-o cadou. Împrăștiați povestea. Împrăștiați viața!

(pe loc de pe Libris.ro)

„Dacă mi-ar păsa de ce gândesc proștii, n-aș mai avea timp să văd ce gândesc oamenii inteligenți.”

„Dacă pronunți cuvântul moarte într-un spital, nimeni nu aude.”

„Nimeni nu poate să scape de suferință. Nici Dumnezeu, nici tu. Nici părinții tăi, nici eu.”

„Oamenii tremură în fața morții pentru că le e teamă de necunoscut. Dar ce-i necunoscutul? Uite ce zic eu, Oscar: să nu-ți fie frică, ci să ai încredere. De-aia cuiele îl dor mai puțin. Își tot spune: îmi face rău, dar nu poate să fie ceva rău. Asta câștigi dacă ai încredere.”

„De fapt nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.”

„privește lumea în fiecare  de parcă ai privi-o pentru prima dată.”

Jurnalul Annei Frank • În memoria unui suflet

Povestea tragică a Annei Frank e bine cunoscută. Împreună cu familia ei şi alţi cunoscuţi evrei, Anne a stat ascunsă timp de doi ani (6 iulie 1942–4 august 1944), de teama deportării în lagăr, în aşa-numita Anexă a sediului firmei patronate de tatăl său, în Amsterdamul ocupat de germani. Avea 13 ani când a intrat în Anexă. A ţinut aici un jurnal (început anterior, în 12 iunie 1942), devenind la un moment dat conştientă că el va reprezenta un document important după ce războiul se va sfârşi. În 4 august 1944, aşadar nu mult după debarcarea Aliaţilor în Normandia, când finalul recluziunii părea foarte aproape, Anne şi ceilalţi şapte locatari ai Anexei sunt arestaţi şi mai târziu deportaţi cu ultimul transport spre Auschwitz. Cu excepţia lui Otto Frank, toți vor muri. Anne şi sora ei se sting de tifos la Bergen-Belsen în februarie sau martie 1945. Eliberat din lagărul de la Auschwitz, tatăl Annei va publica şi va face cunoscut în toată lumea jurnalul fiicei sale.Anne Frank este un nume familiar chiar și pentru cei care nu au citit Jurnalul. Îl poartă străzi, școli de pe toate meridianele. Îl poartă mult vizitatul muzeu din Amsterdam și fundația care l-a organizat în imobilul unde se afla Anexa secretă.Anne Frank și jurnalul ei figurează pe mai toate listele de excelență ale veacului XX privitoare la personalități și la cărți - Cei mai importanți oameni ai secolului, Cele mai bune cărți publicate în secolul XX, Operele literare definitorii pentru același secol, ca să numim doar câteva din multele topuri stabilite de specialiști, de ziariști ori chiar de marele public.

Din 1947, când s-a publicat pentru prima oară în Țările de Jos, Jurnalul Annei Frank a fost tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. 
La celebritatea Jurnalului au contribuit neîndoielnic adaptările sale teatrale și cinematografice, faptul că a devenit materie de studiu în multe școli din lume, că a fost obiectul unor analize subtile, dar și ținta unor vehemente atacuri.

„Dragi cititori”, vă scriu despre scurta viață prinsă între aceste coperți. Nu știu cum aș putea să o descriu pe scumpa noastră Anne Frank. Un copil? O adolescentă? O pasăre călătoare?

Un model, aș putea spune. Un exemplu pentru umanitate. E trist că această carte nu este inclusă în lista de lecturi obligatorii pentru ora de istorie.

Viața Annei e cuprinsă în paginile jurnalului său. Deși la un moment dat, la radioul din subsol Anne aude pe frecvența engleză că jurnalele de război au o șansă să fie găsite (și publicate) în urma terminării războiului, cine s-ar fi așteptat la o vâlvă atât de mare? Jurnalul ei a fost tradus în peste 65 de limbi și a evoluat de la stadiul de jurnal personal, la avengura unui fenomen global.

Senzațiile pe care mi-au dat-o aceste pagini sunt unice. Poate suna clișeic, căci știm cu toții că fiecare carte (bună) are unicitatea ei, însă povestioarele Annei Frank sunt vii, nu numai prin faptul că reprezintă memoriile copilei, ci pentru că viața cu care le-a scris atunci persistă încă, și va continua să persiste.

Viața colectivă, cu toate ajunsurile și neajunsurile sale (soții Van Dann), relația mamă-fiică, tată-fiică și soră-soră, etapele maturizării, prețuirea clipelor scurte de fericire (prăjiturile atât de rare, câțiva cartofi rămași în cămară, o nouă carte care poate fi citită și deslușită, lecțiile de istorie și germană), dragostea juvenilă care se manifestă într-o lume apocaliptică, unde ai senzația că frumosul și bunătatea sunt îngropate cu brutalitate într-un mormânt aflat la capătul universului.

Te năpădesc fie lacrimile, fie sentimentele de repulsie față de acea lume, atunci când citești în jurnal cuvintele acestui copil care știe să vadă fericirea printre gratiile războiului:

Memoriile unei gheișe, de Arthur Golden • Recenzie

Ce este o gheisa? Un obiect al dorintei. O opera de arta in miscare. Un actor, un artizan, un entertainer, dupa traditia japoneza. Un tip uman la granita cliseului cultural, imposibil de redat in categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care poseda, in cea mai inalta masura, rafinamentul artelor lumesti. Chiyo, o fata dintr-un sat de pescari, este vanduta unei okiya pentru a fi initiata in artele gheiselor. Ritualurile seductiei sunt nenumarate, intr-o lume al carei esafodaj se sprijina pe culorile unui chimono, pe dezgolirea unei cefe pictate, pe licitarea virginitatii unei adolescente sau pe teserea unei intrigi de budoar. Sayuri, pe numele ei de gheisa, ajunge sa stapaneasca destine, sa detina secrete si sa construiasca un imperiu al erotismului ritualic.

A trecut mult timp de când am vizionat pentru prima oară filmul premiat cu Oscar „Memoriile unei gheișe”. Țin minte că nu aveam mult peste paisprezece ani. Imediat ce s-a terminat, m-am documentat și am aflat de carte. Mi-am dorit încă de atunci să o citesc. Mereu îi admiram cu drag coperta pe când o zăream în librării și oftam de fiecare dată când priveam prețul.

Dar știți cum se spune. Lucrurile bune necesită o lungă așteptare. ─‿‿─
Am fost surprinsă să regăsesc în paginile acestui roman memorialistic atâta informație. Nu numai că pătrundem pe străzile din Kyoto ca niște invitați de onoare, dar avem ocazia să cunoaștem o adevărată lume despre care mulți nu știu atât de multe pe cât cred.

Așa cum am aflat din mulțumirile de la sfârșit, personajul principal, Sayuri/Chiyo, este creat după un tipar real. Povestea este fictivă, dar informațiile despre etapele pe care le are de săvârșit o tânără pentru a deveni gheișă sunt cât se poate de reale. ✿◠‿◠