Interbelic actual — Huliganii, de Mircea Eliade

„Fiecare om vrea să fie liber în viaţă, dar toţi fug de consecinţele libertăţii lor.“ — David Dragu în „Huliganii” 

Personajele lui Eliade mi-au amintit de comicele figurine ale lui Caragiale. Proiecții de lectură pe care nu am să le uit cu ușurință. Să nu mai zic de romanele lui Dostoievski, unde iubești să urăști personaje care-ți mestecă filosofiile și principiile de viață ca o uriașă moară.

Romanul „Huliganii” e, dincolo de calitățile structurale și de nuanță estetică, o coroborare de emoții și energii. Personajele care animă romanul sunt demne de dispreț, pline de contradicții și morale care nu-și află răspunsul nici până-n final, dar pe care le savurezi cu cea mai meschină plăcere. 

Un Petru Anicet care, așa cum îl apreciază foarte bine Cioran, „n-are pasiuni istorice și e foarte puțin român”, dar își poartă povestea pe umeri, făcând posibilul cititor să sufere și să nu judece decât partiturile „Ereticilor”...

Un Alexandru Pleșa, cu un permanent surâs zeflemitor al conștiinței. care se vrea un individual, dar nu e mai mult decât un egoist între egoiști, care-și susține cauza fără obiectivitate personală. 

Un Mitică Gheorghiu pe care nu m-am decis dacă l-aș fi vrut sau nu pedepsit cu vreo manevră livrescă, căci până-n final i-am înțeles pe toți.

David Dragu, unicul pe care nu l-am detestat măcar o dată și față de care nu am avut tendințe de prejudecată, căci este singurul care vede totul așa cum este, cu o privire tristă într-un București animat de atâtea gânduri.

O multitudine de pasiuni feminine sublimate în chipuri ca Anișoara și Adriana Lecca, Marcella Streinu, Irina Pleșa, Felicia Baly și Valentina Pușcariu, adolescente și tinere pubere care, sub un tragic destin mascat în trup de bărbat, se conformează falsei libertăți și aleg așa-numitul amor drept iluzie a unei chei eliberatoare.

Roman teribil de plăcut și teribil de trist, la care voi reveni negreșit cu dor.

Huliganii by Mircea Eliade

My rating: 4 of 5 stars

View all my reviews

Recomandări de pe rafturile celor de la Cărţi Anticariat

Fata dispărută, de Gillian Flynn

Citeşte-o şi rămâi celibatar.
Financial Times

Cine eşti?

Cum am ajuns aici?

Sunt întrebări care îl frământă pe Nick în ziua când sărbătoreşte cinci ani de căsnicie. Şi tocmai acum, soţia sa dispare pe neaşteptate. Primul suspect este Nick. Deşi îşi susţine nevinovăţia, dovezile împotriva lui nu încetează să apară. Sub presiunea mass-mediei, face paradă de cinism şi de minciuni. Iar jurnalul lui Amy, descoperit de poliţie, dezvăluie că mariajul lor era departe de a fi perfect.

Este Nick un ucigaş?

Adevărul îţi dă fiori: este mai întunecat decât ţi-ai fi imaginat.

Vocile personajelor sună atât de autentic, încât cititorul devine un observator direct al mariajului disfuncţional. Un adevărat tur de forţă.
The Guardian

Gillian Flynn trasează cu subtilitate portretul unei femei care încearcă să mulţumească un soţ imposibil, dar anumite indicii sugerează că nu totul este aşa cum pare. O versiune a faptelor ascunde o alta într-un roman care manipulează în mod inteligent cititorul.
Sunday Times

La început, am fi tentaţi să credem că este un thriller psihologic convenţional. Dar în romanul lui Gillian Flynn, nimic nu este ceea ce pare a fi. Flynn creează o intrigă spectaculoasă, observând cu subtilitate efectele crizei asupra vieţii de cuplu.
The Times

Fata dispărută are o structură ingenioasă: atât Amy, cât şi Nick îşi compun propria versiune, însă adevărul se află undeva la mijloc. În timp ce Nick îşi povesteşte viaţa din momentul dispariţiei lui Amy, ea descrie relaţia lor încă de la început, alcătuind portretul unui cuplu a cărui armonie perfectă pare atât de imposibilă, încât aproape imediat simţim că e putred ceva pe dinăuntru.
The Guardian

Gillian Flynn s-a născut în 1971, în Kansas City, Missouri. A obţinut licenţa în literatură engleză şi jurnalism la University of Kansas, după care şi-a luat masteratul în jurnalism la Northwestern University, Chicago.

Timp de zece ani a scris pentru revista Entertainment Weekly. Romanul său de debut, Dark Places, publicat în 2006, a câştigat de două ori Dagger Award – prima carte care a obţinut vreodată două premii Dagger în acelaşi an. Al doilea roman al lui Gillian Flynn, Sharp Objects, publicat în 2009, a fost un New York Times bestseller. Cărţile sale au fost publicate în douăzeci şi opt de ţări.

Autoarea locuieşte la Chicago, împreună cu fiul şi soţul ei.

Vânturi arctice de la Editura Univers

Literatură norvegiană

Plopii din Berlin, o cronică de familie reconstituită într‑o narațiune alertă, cu întorsături de thriller, este cartea cu care autoarea i‑a cucerit fulgerător pe norvegieni şi apoi a fost tradusă în peste cincisprezece limbi. Secretul unei povești de dragoste, dezvăluit după cincizeci de ani, hotărăște soarta unei moșteniri problematice. Urmașii ciudați ai unei iubiri aparent imposibile se regăsesc la ferma unde a început totul și în casa de care nu‑i mai leagă decât amintiri pe care le sperau uitate. Fiecare dintre moștenitori înțelege acum că nu putea fi altfel decât este și că, dacă nimic nu mai poate fi luat de la capăt, măcar prezentul celorlalți poate deveni suportabil. Autoarea a mai scris încă două romane cu aceleaşi personaje, care s‑au bucurat de mare succes. Împreună alcătuiesc trilogia familiei Neshov (în curs de apariţie la Editura Univers).

Anne B. Ragde (n. 1957) este o scriitoare norvegiană foarte apreciată atât de critici cât şi de public. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără Plopii din Berlin, Crabii eremiţi şi Păşunile verzi.

„Cu umorul ei negru, cartea te prinde din prima şi nu te mai lasă s‑o închizi. Nu se întâmplă des ca o carte să fie atât de bună... dacă vrei ceva special, fuga la librărie să ţi‑o cumperi, pentru că ţi se lipeşte cu adevărat de suflet şi e atât, atât de amuzantă.”

The Evening Herald

Lars Saabyne Christiensen, Vizionare

În Oslo-ul anilor ’90, într‑o toamnă prelungită în vară indiană, Will, un tânăr scenarist plin de idei, dar neapreciat de producători, trăieşte de patru ani împreună cu iubita lui, Cathrin, art director într‑o agenţie de publicitate. Pentru a scăpa de plictiseala care începe să‑i bântuie, Cathrin iniţiază un joc erotic primejdios: cu pretextul că vor să-şi cumpere o locuinţă, vizitează case şi apartamente, în care, ascunzându-se de ochii agenţilor imobiliari, reînvie pasiunea primilor ani. Totul pare să se rezolve, Will semnează un contract - e drept, pentru filme interzise minorilor, dar dispariţia lui Cathrin dă totul peste cap, calmul luând înfățişarea unui thriller ce te ține cu sufletul la gură.

Lars Saabye Christensen s‑a născut în 1953 în Oslo. A copilărit într‑un cartier mic‑burghez al capitalei norvegiene, a studiat istoria artelor şi a literaturii, precum şi istoria ideilor şi a debutat în 1976, cu volumul de poezii Povestea lui Gly. Atunci când romanul său Beatles (1984), acest „blues literar“, cum a fost denumit de un critic danez, a fost vândut în mai mult de 200 000 de exemplare în Norvegia şi tradus în mai multe limbi, Christensen a devenit unul dintre autorii cei mai cunoscuţi în Norvegia. Pe lângă poezie şi roman, Christensen a încercat cu succes şi alte

genuri, de la dramaturgie la scenarii de film, în timpul „liber“ fiind şi traducător. A scris scenariile unor filme de mare succes: Herman, după romanul său omonim, şi Telegrafistul, după romanul Visătorii, de Knut Hamsun. Dar cel mai mare succes literar al autorului a fost romanul Fraţi pe jumătate. Cartea a primit mai multe premii importante, între care Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic în 2001, a fost declarat de critica literară americană cel mai bun roman al începutului de secol, a vândut în Norvegia peste 300 000 de exemplare în anul apariţiei sale, iar drepturile au fost vândute în 24 de ţări. La Editura Univers au mai apărut Herman, Beatles (două ediţii) și Frați pe jumătate.

"Biblioteca umbrelor", de Mikkel Birkegaard • Recenzie

Plin de mister si suspans, invaluit intr‑o atmosfera ce aminteste pe alocuri de abatia tenebroasa din Numele trandafirului, romanul Biblioteca umbrelor vorbeste inainte de toate despre magia cartilor si despre forta de seductie a lecturii. Ce se intimpla insa cind aceasta forta de seductie este folosita in scopuri malefice? Dupa moartea tatalui sau, Jon Campelli – un tinar avocat in plina ascensiune din Copenhaga – devine peste noapte proprietarul anticariatului Libri di Luca. Din acest mo­ment se trezeste atras fara voie intr‑o lume tainica, populata de societati si organizatii secrete infiintate inca din Antichitate, ai caror membri sint inzestrati cu puterea exceptionala de‑a influenta lectura altora si de‑a da nastere unor povesti minunate, dar in acelasi timp de‑a manipula pina la sinucidere si crima.

Mikkel Birkegaard este un scriitor danez în vârstă de 47 de ani, programator de profesie şi cu un stil livresc aparte, distict celorlalţi compatrioţi nordici. Cine nu a citit sau mirosit izul literaturii nordice măcar o dată în viaţa sa? Dacă nu ştiţi cam cum stă treaba cu cei ce se avântă printre vânturile Mării Nordului şi ale Oceanului Arctic, ei bine, vă pot avertiza că e destul de probabil să vă sperie sau să vă încânte până la apogeu.

„Biblioteca umbrelor" a fost o surpriză pentru mine, un tip de ficţiune nouă, care plăsmuieşte graniţele realului, trecând ideea de rafturi cu cărţi la un nou nivel. Îi mulţumesc telepatic lui Mikkel Birkegaard pentru ceea ce a surprins în romanul său. E cu precădere răvăşitor cum a reuşit să transforme ideea de carte, de preţiozitate a obiectului livresc în sine la un nivel nebănuit. Am sperat că voi găsi ceva unic în acest roman, şi aşa a fost. Măcar cărţile să nu mă dezamăgească!

Cititul devine din prisma acestui roman un talent misterios, care îi împarte pe cei născuţi pentru a citi şi pentru a îi asculta pe cei care citesc în Lectori şi Receptori. Ideea de talent în a mânui precum un păpuşar gândurile ascultătorilor sau cititorilor pe falezele minţii umane e veritabilă. Nimic nu mă înduplecă să cred că există printre noi Lectori şi Receptori. Puteţi să testaţi şi voi, la un moment dat, când citiţi singuri în biblioteca publică sau ascultaţi un orator evident înnăscut. Nu e întocmai la fel de stilizat precum în romanul lui Birkegaard, dar ştim cu toţii că în orice minciună zace un sâmbure de adevăr!

NOTĂ: Recomand acest roman în special iubitorilor de anticariate, biblioteci, în principiu cărţi de toate naţiile şi formele. Sunt sigură că sunt câţiva ca mine pe aici, aşa că nu mai staţi la sfadă şi daţi un rapid click aici şi comandaţi-o cu o reducere frumoasă de 25%. Cei de la Bookia vă aşteaptă cu drag şi oferte comenzile!

În prezent, facultatea e soldatul nazist, iar eu sunt evreul căsăpid de soartă. Comparaţia e destul de dură, mi-o asum, dar măcar astfel vă pot explica foarte pe scurt cât sunt de sugrumată de circumstanţe. Vă scriu această recenzie de la un calculator public, căci al meu e cât se poate de ruinat şi în service. In absentia acestor aspecte tehnice, fac tot ce pot să vă scriu. Rămâneţi cu mine!

Ecouri din trecut, de Diana Gabaldon ♦ Editura Litera

Starz continuă serialul Outlander, bazat pe

seria de cărți-fenomen ale Dianei Gabaldon

Primăvara acestui an aduce episoade noi din serialul Outlander, ce are la bază cărțile-fenomen ale Dianei Gabaldon. Partea a doua a primului sezon va fi difuzată de Starz începând cu 4 aprilie 2015.

Seria narativă Outlander reprezintă un bestseller internațional scris cu foarte multă pasiune de romanciera americană cu rădăcini mexicane şi britanice Diana Gabaldon. Editura Litera a publicat cel de-al șaptelea volum al seriei, Ecouri din trecut.

Ecouri din trecut este o carte despre călători în timp, despre oameni care şi-au dorit să schimbe istoria, despre caractere puternice care au luptat pentru convingerile sau pentru iubirile lor. Un roman care rămâne în mintea cititorului multă vreme după ce povestea s-a terminat.

Claire Randall este călătoare în timp. Ajunsă cu peste două sute de ani în urmă, ea se îndrăgosteşte de rebelul James Fraser, sufletul ei pereche, şi decide să rămână cu acesta în vremurile lui, în secolul al XVIII-lea. În urma unor evenimente care îi pun viaţa în pericol, fiica lor, Brianna, alege să trăiască în relativa siguranţă a secolului XX, la o veche fermă a strămoşilor ei din Scoţia, împreună cu Roger, soţul ei, şi cei doi copii. Dar întâmplările petrecute cu două secole în urmă prind viaţă prin intermediul scrisorilor lui Claire. Fragilele file scot la iveală dragostea ei pentru Jamie Fraser, omul mult încercat în luptă, călătoria lor din Carolina de Nord pe mare, unde întâlnesc piraţi şi iau parte la lupte navale. Căutând să afle cât mai multe despre Claire, Brianna şi Roger descoperă şi lucruri despre ei înşişi, deoarece destinul familiei din munţii Scoţiei pendulează între viaţă şi moarte în Războiul de Independenţă al Statelor Unite ale Americii.

“Tot ceea ce te-ai aştepta de la Gabaldon… aventură, istorie, romance, fantasy.” The Arizona Republic

Cincizeci de umbre de îndoială?

Nu mă declar a fi critic de film sau de carte, ceea ce scriu eu reprezintă doar punctul meu de vedere care poate fi ignorat sau luat ca atare în funcție de opinia publică.

Fenomenul (de acum îi putem spune fără rețineri fenomen) 50 shades/shits of Grey a lăsat bucătării întregi de casnice și săli întregi de cinematografe să plutească în plăcere și dezgust. Nu vreau să bat câmpii cu idei despre cu cine să mergi la filmul în care ăia doi și-o trag sau de ce să nu citești cartea autoarei britanice cu o imaginație searbădă, dar care a știut foarte bine cum să țintească.

Ceea ce vreau eu să punctez este efectul acestui fenomen. Personal, cartea mă lasă rece și nu mă tentează în niciun fel; însă filmul am vrut să îl văd din motive variate. Să presupunem că i-am dat o șansă acestei James și regizorilor filmului, să văd de ce sunt în stare în planul vizual. Așa cum mă și așteptam, Nymophomaniac încă e pe primul loc în topul filmelor de acest gen.

Mă intrigă însă lipsa de bun simț și tărășenia care s-a iscat de pe urma acestor creații literare, respectiv cinematografice. În final, e decizia fiecăruia dacă preferă filmele bune sau cele proaste. Nu putem fi toți Casablanca lovers.

Mă uimește fandoseala de genul pițigăiat: „Te-ai dus la 50 shades? Dumnezeule, dar n-ai viață?!” Ce-i drept, cu facultatea noastră cea de toate zilele, nu mai știu nici eu ce mai am, dar faptul că am ales să merg la un film care s-a dovedit a fi slab, dar per total nu atât de prost pe cât mă așteptam, nu cred că ține de etichetarea oamenilor. Mă deranja și amuza profund faptul că, în timpul filmului, sala hohotea de râsete și chicoteli nestingherite (preponderent aparținând masculilor), mai ales în preajma scenelor de sex (care m-au surprins plăcut prin cât de soft au fost; mă așteptam, la cât de stupid de exagerată e cartea, să-mi curgă prin fața ochilor numai scene bolnave de sex).

Și mai că îi și aud la sfârșit: Vai, dar ce film prost! Îmi vreau banii înapoi! Iar în timpul filmului mai cereau mâini pe care să și le pună la gură ca să-și stăpânească chicotelile puerile.

Pentru mine filmul a fost O.K. Lipsit de esență și plot, intrigă și acțiune. Din acest punct de vedere este la același nivel cu cartea; mi-au plăcut fundalul musical și creioanele lui Grey. Pe scurt, nu mi-a displăcut în așa măsură încât să plâng după banii dați; în fond, a fost alegerea mea și mi-o asum. De ce să îți fie rușine că te afli într-o sală de cinematograf la un film despre care s-a vorbit îndelung? De ce să nu fim sinceri? Ar fi frumos să fim sinceri și să încetăm să ne ascundem după palma stângă, când diferența dintre 50 shades și filmele 18+ pe care le vizionezi pe calculatorul tău este scaunul; cel de la cinema nu îți aparține. Râsul celor din sală a fost, cel mai probabil, datorat veșnicei rușini pe care o simțim în preajma ideii de act sexual. La fel ca în clasa a șaptea, când studiam la biologie aparatul reproducător, și toți colegii se ascundeau pe sub bănci, fierți la față și cu dinții rânjind în palme.

Sfaturi:

• Nu vă puneți speranțe în existența unui Christian Gray real; ficțiunea e ficțiune;
• Dacă alegeți să mergeți la film, nu vă înjurați pentru banii aruncați; funționează pe principiul balanței: ai nevoie să vezi și filme slabe și proaste pentru a le sublinia pe cele bune și foarte bune;
• Nu o luați prea în serios, căci e doar un film; o să treacă și fenomenul acesta cenușiu; nu se nasc așa ușor noi Titanic-uri.
• Aveți dreptul să alegeți. Alegeți după cum simțiți.

„Alb ca zăpada” de Salla Simukka • Recenzie

„A fost odată o fată care avea un secret.

Au fost odată două fete care aveau secrete pe care nu și le dezvăluiau una alteia.”

Volumul al doilea al trilogiei „Albă-ca-zăpada” o are ca protagonistă pe aceeași Lumikki Andersson, tânăra finlandezo-suedeză care mi-a cucerit sufletul în primul volum (recenzia aici). Aveam suspiciuni față de acest al doilea volum; nu știu de ce, dar ca la nicio altă serie, nu știam la ce să mă aștept. Țin mintă că la fel am simțit față de volumul „Roșu ca sângele”, care mi-a absorbit atenția într-o cursă vijelioasă în jurul poveștii tinerei Lumikki.

Povestea din volumul „Alb ca zăpada” continuă incursiunile în viața tinerei pline de secrete. Plecată în vacanță în Praga, vrea să-și reconstruiască prezentul și să își păstreze indiferența față de lume; „stai departe de pericol, Lumikki”. Chicotesc puțin cu gândurile mele când îmi amintesc că la sfârșitul volumului ajunge să fie fugărită, în plină zi pe un pod plin de turiști, de un asasin plătit.

„Să nu crezi nimic de care nu poți fi absolut sigur.”

Îmi amintesc de prima parte a seriei fiind ceva mai colorată. Poate și titlul are un rol aici. „Alb ca zăpada” a fost palid, dureros în unele capitole. Simțeam că va fi iar vorba de unele tangențe polițiste, dar am simțit în acest volum o căldură fadă, palidă din partea protagonistei. Îi cunoaștem pasiunile, fricile, dorințele; în mod special, trecutul.

„Dorul era sentimentul cu care era greu să trăiești în armonie. Nu cerea permisiunea. Nu îl interesa timpul sau locul. Era nesăbuit, pretențios, lacom și egoist. Întuneca gândurile sau le făcea prea clare, prea agere. Dorul voia să i te supui necondiționat. Lumikki încerca să lupte cu el, dar fără rezultat. Nu ar fi vrut să-i fie dor, dar cu toate acestea îi era. Nu ar fi vrut să își aducă aminte, dar visele și trupul își aminteau constant.” (p. 55)

Spre a doua jumătate, mi s-a făcut puțin frică pentru sufletul ei. Nu voiam să o văd explodând, deși asta era imaginea care îmi cobora spre ochi dintre pagini. Voiam să-i spun să uite, să-și ungă sufletul cu alifie și să se concentreze asupra dealurilor din capitala cehă.

„Niciodată să nu alergi după cineva. Niciodată să nu cerșești iubire, prietenie sau încredere.”

Îmi place această serie că e plină de învățături utile în sensul practic al cuvântului. Ieși afară din casă, relaționezi cu oamenii, mergi pe stradă, intri în supermarket; indiferent de locație, ai șansa de a te întâlni cu ceea ce învață Lumikki din propriile sale piedici.

Un volum ușor, pe care l-am citit într-o zi. Imprevizibil, însă uneori narațiunea a scârțâit. Cât despre ce se va întâmpla mai departe, nu pot spune decât că ard de nerăbdare să citesc următorul volum. Cum se va termina povestea invincibilei Lumikki? Se va întoarce la trecut sau va continua să își reconstruiască prezentul?

Mulțumiri echipei Cărți Anticariat, care m-au țintit bine cu acest roman. Pentru comenzi, click aici.