„Jocul îngerului”, de Carlos Ruiz Zafon - Recenzie

Titlu: Jocul Îngerului
Titlul original: El Juego del Angel
Autor: Carlos Ruiz Zafon
Apariție: 2013
Traducere de: Dragoș Cojocaru
Editura: Polirom
Nr. de pagini: 471

Jocul Îngerului revine la minunatele decoruri din celebrul roman Umbra vântului, pe străduțele intortocheate ale Barcelonei, în universul gotic al Cimitirului Cărților Uitate – o poveste magnifică despre magia cărților și colțurile cele mai întunecate ale sufletului uman.

Actiunea romanului Jocul ingerului se desfasoara in Barcelona anilor 1920. Un tinar scriitor obsedat de o iubire imposibila primeste, din partea unui editor misterios, oferta de a scrie o carte cum n-a mai existat niciodata, in schimbul careia i se promite nu doar o avere, ci chiar mai mult decit atit. In stilul sau stralucitor, cu o precizie narativa impecabila, autorul romanului Umbra vintului ne transporta din nou in Barcelona inceputului de secol XX si in Cimitirul Cartilor Uitate, oferindu-ne un roman cu o intriga captivanta – o poveste de dragoste despre nebanuitele cai ale vietii, o ratacire printr-un labirint de taine unde vraja cartilor, pasiunea si prietenia isi dau mina intr-o povestire magistrala.

O lectură lungă, cu un fir narativ bogat, cu o ploaie neîntreruptă de descrieri ale Barcelonei interbelice, cu personaje care ți se strecoară sub gene și își aștern culculul între cotloanele minții tale. Dar ce noțiuni vă îndrug eu aici?! Acest Zafon are un dar iar eu am să vă explic de ce.

Primele pagini ale romanului Jocul Îngerului descriu viața unui tânăr jurnalist de la ziarul La Voz de la Industria. În acele clipe eram atât de sigură că acest roman nu va fi cine știe ce capodoperă, dar desigur că m-am înșelat. Aceeași impresie o ai la începutul fiecărei noi lecturi de la care habar nu ai la ce să te aștepți.

David Martin, tânărul în cauză și protagonistul romanului, e cel din prisma căruia ne este istorisită acțiunea. Da, e un roman subiectiv. Naratorul-personaj este însă unul extrem de specializat. Astfel, de la stadiul de jurnalist el evoluează la scriitor de romane polițiste. Intriga se declanșează lent, fapt pentru care nu mă așteptam, ca pe la jumătatea romanului, să mă trezesc că intru într-un univers polițist. Când trece pragul supraviețuirii, David Martin, ajutat și de bunul său prieten și scriitor Pedro Vidal, își cumpără o casă la care visase de când trecea pe strada care o străjuia. Așa-zisa „casă cu turn” de care o să vă săturați într-un final, la fel ca și chiriașul ei.

Ok. Traversăm intriga la braț cu David Martin, acum bolnav de o boală incurabilă, a cărei sentință bate la ușa conștiinței lui. Ne întâlnim, așadar, cu un personaj cu o figură canină (după descrierile lui David), așa-zisul patron, un misterios editor francez (sau italian) care îi face lui David propunerea mileniului: aceea de a scrie un roman (sau mai bine zis o poveste) care să servească drept bază pentru o nouă religie, în schimbul unei sume care îți taie răsuflarea. Aflat în pragul disperării, nu putem să-l condamnăm pe bietul David că a acceptat. Într-un mod miraculos (și prin mrejele oniricului și al fabulosului), protagonistului îi este extirpat din corp parazitul care îi sorbea cu poftă viața din oase.

Acum că încerc să fac un rezumat, îmi dau seama că mi-ar trebui sute de pagini care v-ar plictisi și nu v-ar mai incita la lectură, așa că o să mă restrâng la personajele esențiale. Intră în dansul nostru și două apariții feminine, una mai intrigantă ca cealaltă. Prima, Cristina, cea care aprinde în sufletul lui Martin focul unei iubiri ce nu se va stinge niciodată, și Isabella, întruchiparea prieteniei cu toate subdiviziunile ei (devotament, fidelitate, încredere, grijă, dragoste și atâtea altele) de care orice muritor ar vrea să aibă parte într-o viață. Eu una nu am putut să aleg între ele două. S-au completat reciproc într-un Yn și Yang feminin atât de bine pictat.

O latură a romanului care m-a făcut să îl iubesc poate mai mult decât pentru acțiunea romanului în sine se datorează felului în care autorul plasează universul cărților într-un turn de fildeș unde numai ce cu mintea și inima curate pot pătrunde.

În întregul său a fost un roman pe care l-am savurat cu plăcere. Darul lui Zafon e că te așază mai întâi pe un plan drept, iar apoi te împinge în ceva ce seamănă cu un carusel părăsit, unde se aud doar cărțile răsfoite și roțile trenulețului care scârțâie. Tu doar ești un pasager care trăiește senzația și nu știe la ce să se aștepte. Detaliile descrierilor devin obositoare la un moment dat și aș putea spune că autorul probabil s-a pierdut în imagistică. Însă, în final, am aterizat din lumea tenebroasă a Barcelonei pe pământ curat și sigur. E un roman care nu se uită.

NOTĂ: Recomand această carte atât pasinoaților de orice fel de mistere și cu iz de paranormal, cât și celor care iubesc mirosul bibliotecilor.

„Știi care-i partea cea mai bună cu inimile frânte? [...] Că nu se pot frânge decât o singură dată. Restul sunt doar zgârieturi.” 

„Fericit cel la care latră câinii, căci sufletul său nu le va aparține niciodată.”

„Chestia e că în țara asta n-au câștig de cauză decât incapabilii.”