Codul lui Da Vinci, de Dan Brown

Titlu original: The Da Vinci Code
Titlul în română: Codul lui Da Vinci
Autor: Dan Brown
Traducător: Adriana Bădescu
Editura: Rao
Anul apariţiei: 2013


Prezentare:

Aflat la Paris pentru o conferință, profesorul american de simbolistică și istoria artei Robert Langdon primește un telefon în toiul nopții. Bătrânul custode al Luvrului a fost asasinat în muzeu, în circumstanțe stranii, lăsând un mesaj la fel de enigmatic ca zâmbetul Giocondei. Împreună cu Sophie, specialistă în decriptare, Langdon începe o cursă frenetică pentru descifrarea numeroaselor indicii ascunse în picturile lui Leonardo... și nu numai. Pașii îi poartă de la Paris la Londra și apoi în Scoția, pentru a dezvălui un mister păzit cu strășnicie de secole, capabil să zguduie din temelii dogmele creștinității.


Părere personală/Recenzie:

Prin romanele sale, Dan Brown a reușit să-mi zguduie conștiința, să planteze întrebări, cu sau fără răspunsuri, în mintea mea, să mă facă să mă întreb dacă, întradevăr, lumea este ceea ce vrea să pară.

Codul lui Da Vinci face parte dinr-o serie de romane al cărei protagonist este charismaticul și ultra-inteligentul profesor de simbolistică de la Harvard, Robert Langdon. Pe lângă faptul că este un intelectual fără doar și poate, Dan Brown reușește întotdeauna să îl pună într-o lumină aparte, astfel încât e foarte ușor să dezvolți o pasiune profundă pentru acest personaj.

La fel ca și în celelalte romane ale lui Dan Brown, ca fir conducător al acțiunii apare și o femeie alături de protagonist, de această dată Sophie Neveu, specialista în decriptare, o apariție covârșitoare, plină de tact și desigur, charismă. Cel puțin asta se poate deduce din reacția lui Robert. Întrucât în centrul romanului se situează ideea sacrului feminin, Sophie este un conductor al energiei feminine, aș putea spune chiar că prin cuplul Robert-Sophie, naratorul schițează minuțios ideea că cele două genuri se completează reciproc.

Nelipsit în rândurile Codului lui Da Vinci este misterul. În calitate de cititor, am înaintat treptat în descoperirea adevărului alături de personaje, ca și când m-aș fi aflat acolo cu ei, ca și când aș fi parcurs împreună cu ei fuga la Londra cu avionul, sau drumul plin de capcane până la aflarea destinației finale. Dan Brown are darul de a spune povești despre mistere pe care unele minți s-au stins fără să le audă, ca și când ar avea un dar divin de a le împărtăși.

Sfântul Graal sau Sangrealul este o noțiune despre care este posibil ca majoritatea locuitorilor de pe Terra să fi auzit, măcar în treacăt, de pe la vecini sau dintr-o emisiune. Potirul din care a băut Iisus la Cina cea de taină este un mit năruit de Dan Brown. Ni se dezvăluie astfel, prin ochii și cunoștințele profesorului de simbolistică, un adevăr fundamental, păstrat ascuns de secole. Subiectul religiei  este abordat astfel încât ne sunt aruncate în față explicații, cred eu, extrem de plauzibile.

„Orice religie are la bază <<adevăruri>> fabricate. Aceasta e însăși definiția credinței — acceptarea unor lucruri pe care nu le putem dovedi, dar despre care ne imaginăm că sunt adevărate. Fiecare religie îl descrie pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor și al hiperbolelor, de la anticii egipteni până la dascălii școlilor teologice de astăzi. Metafora e o modalitate de a ajuta mintea umană să înțeleagă neînțelesul. Problemele apar atunci când începem să credem efectiv propriile noastre metafore.”

În timpul citirii acestei capodopere mi s-au schimbat radical orizonturile. Am mărturisit multora că „Dan Brown e noua mea religie”, căci prin felul franc de a spune lucrurilor pe nume m-a ajutat să privesc viața altfel. Ficțiune sau nu, autorul, cu flerul său interminabil, oferă un iz de realitate rândurilor sale prin faptul că ne conduce din fața picturii Monei Lisa, la Cina cea de taină, în inima unor biserici existente. 

Un mic detaliu pe care vreau să vi-l ofer e acela că, la descrierea mesajului din spatele picturii lui Da Vinci (Cina cea de taină), am avut cea mai mare revelație din viața mea. Nu știu dacă e de vină conștiința mea, dar cred că până și o minte încăpățânată ar putea să-și pună câteva întrebări atunci când ar privi mai atent la pictura Marelui Maestru.

De ce ar fi ceva rău dacă Iisus ar fi fost căsătorit? De ce să nu aibă copii? Ce e rău în asta? 
„Nu știu alții cum sunt”, dar eu vă promit că veți avea niște revelații după citirea acestui roman, fie ele cât de mici.

Iar pe final, o mărturisire din partea lui Robert Langdon:

„Istoria arată că Iisus a fost un om extraordinar, o sursă de inspirație pentru oameni. Atâta tot! Acestea sunt toate dovezile necesare. Dar... când eram copil... când eram în acel puț despre care ți-a povestit Teabing, credeam că voi muri, Sophie! Ceea ce am făcut a fost să mă rog. M-am rugat la Iisus să mă țină în viață ca să îmi pot vedea părinții iar, să pot merge la școală, să mă pot juca iar cu câinele meu. Câteodată mă întreb dacă eram singur acolo jos. De ce Iisus nu putea fi tată, dar să și facă toate acele miracole?”

Romanul a fost ecranizat în 2006 de Columbia Pictures