Roșu ca sângele, de Salla Simukka - Recenzie

Date tehnice:
Titlu original: Punainen kuin veri

Limba originală: finlandeză

Traducere de: Sigrid Crăsnean

Anul apariției: 2013

Editura: Trei (YoungFiction)

E cea mai grea iarnă din ultimii ani; străzile din Tampere, Finlanda, sunt îngheţate şi acoperite de zăpadă. Şi nimic nu contrastează mai tare cu albul zăpezii decât sângele.

Lumikki Andersson, o adolescentă în vârstă de 17 ani, locuieşte singură şi urmează cursurile unui liceu de arte. Şi-a făcut o regulă din a nu se implica în lucruri ce nu o privesc. Totuşi, această regulă este pusă la încercare în ziua în care Lumikki găseşte bancnote pătate de sânge în camera obscură a liceului.

Dându-şi seama că trei elevi de la liceul său au un amestec în acest incident, Lumikki se trezeşte prinsă în hăţişul unei afaceri internaţionale cu droguri. Viaţa îi este pusă în pericol.

„A fost odată o fată care a învățat să se teamă.

Poveștile nu încep astfel. Astfel încep alte povești, mai întunecate.”

La începutul lecturii acestui roman nu știam la ce să mă aștept. Nu citisem nicio recenzie, niciun rezumat, nimic. Mai exact, am mușcat din carte ca un novice, o neinițiată, și tocmai acest lucru a generat răsuflarea tăiată și pielea de găină odată cu pătrunderea în tărâmurile necunoscute ale paginilor.

Lumikki Andersson, finlandezo-suedeza protagonistă a trilogiei „Albă-ca-Zăpada” din care face parte acest prim volum, este o apariție fluorescentă, plină de mister și ironii cu grijă creionate, care au o putere instantanee de a te cuceri.

Așa cum am mai spus, nu știam la ce să mă aștept. Primele pagini sunt derutante, întrucât sunt descrise acțiuni ulterioare din roman. Acest artificiu compozițional mă duce cu gândul la procedeele moderne și postmoderne, autoarea oferindu-ne piese din puzzle-ul misterului încă din expozițiune.

Trăindu-și viața într-un mod simplist, liceana Lumikki dă cititorilor o lecție de viață. Singura ei modalitate de a scăpa din lesa orașului său natal era aceea de a obține un loc la un liceu de artă de renume din alt oraș, unde nimeni nu îi cunoștea povestea. Ironia, consider eu, e o calitate peste nu ai cum să treci cu vederea. Opiniile tinerei te fac să te îndrăgostești imediat de ea.

„Între clasele a șașea și a șaptea, o parte din fete apăruseră la școală ca și când le căzuse jumătate din creier în lac. Fetele altădată deștepte nu mai știau acum să rezolve nici cele mai simple probleme de matematică sau nu puteau alerga 100 de metri fără să nu <<moară>>. 

<<Deci ajutor, mor!>>

Așa strigau și chițăiau fetele de mai multe ori pe zi, când pentru a atrage atenția, când pentru a mima neajutorarea. Își fluturau pleoapele și mestecau gumă. Lumikki meditase o vreme, până când își dădu seama că toată prosteala asta era pentru băieți. Că ele le semnalizau că sunt micuțe, drăgălașe și vulnerabile. Și sexy în sensul bun, din punctul de vedere al unora dintre băieți. 

Se prosteau. pentru ca băieții cei mai atrăgători din clasă să se simtă mai deștepți, mai puternici și mai cunoscători. [...] Dintr-un oarecare motiv, inteligența nu era considerată sexy în liceu. Dacă voiai să fii sexy, trebuia să fugi de inteligență ca de ciumă. Inteligența era plictisitoare, obositoare, iritantă și dacă nu de-a dreptul urâtă, atunci cel puțin ștearsă.”

Șirul alert al acțiunilor este generat de momentul în care Lumikki ia hotărârea de a ieși din conul ei de umbră, de a se implica în misterul apariției unui sac plin cu bani însângerați în curtea unei colege de liceu, Elisa.

Sângele, un laitmotiv în acest roman, tinde să readucă în prim-plan povestea semi-tragică a Albei-ca-Zăpada, fata cu părul negru ca abanosul, fața albă ca zăpada și cu buzele roșii ca sângele. Însă Lumikki, o Albă-ca-Zăpada renăscută în secolul al XXI-lea, duce pe umerii săi o poveste mai cutremurătoare decât originea banilor însângerați.

Independentă, ca un spion sub acoperire, se comportă în momentele de criză altfel decât adolescenții de vârsta ei. Când intră în castelul Ursului Polar sub înfățișarea altei persoane decât ea însăși, se camuflează astfel încât chiar și cititorului îi e greu să o recunoască. Se strecoară prin mulțimi de una singură și atunci când ajunge în pragul morții nu se încumetă să strige după ajutor. E izolată de exterior. Singura lume în care acceptă să trăiască e cea din sufletul ei plin de cicatrici. Un personaj alături de care nu te mai saturi să călătorești.

Aș putea spune că „mor” de nerăbdare să citesc următorul roman, cu riscul de a intra în rândul fetelor cu creierul căzut în lac. Salla Simukka împreună cu Lumikki a sa au pur și simplu acest efect asupra cititorilor săi.