03 decembrie 2014

„Doamna Bovary” de Gustave Flaubert



„Credea că dragostea trebuie să izbucnească deodată, cu trăsnete și fulgere, ca un uragan ceresc care se abate asupra vieții, o zdruncinătură din temelii, smulge tot ce-i voință ca pe niște frunze și duce în prăpastie inima întreagă.”


Cărțile scrise de autori cu nume răsunătoare mă atrag precum un magnet. Nu mă refer însă la orice fel de nume, ci la numele care au scris literatură, nu pseudoliteratură.

„Doamna Bovary” descrie povestea unei femei frumoase, atât la trup cât și la caracter, cu dorințe pe care doar romanele sale de dragoste le pot stăvili. Romanul începe cu creionarea vieții lui Charles Bovary, copilul soților Bovary. Charles este crescut într-o manieră feministă, sub tutela predominant a mamei, care îl îndrumă spre medicină, chiar dacă sărmanul Charles nu prea are nicio treabă cu meseria de doctor. Cel puțin, nu e un înnăscut.

Odată devenit doctor, se căsătorește cu o femeie văduvă, trecută de prima tinerețe, care are picioarele mereu reci și e foarte geloasă. Știe că Charles nu o iubește, dar nu acceptă asta niciodată.

Întâlnind-o pe frumoasa, tânăra și aspiranta Emma, Charles se trezește trăsnit de dragoste pentru această femeie, dragoste pe care o va păstra cu sfințenie în sufletul său până la finalul romanului, care se sfârșește într-o  tonalitate îndoliată.

Emma, la începutul căsătoriei sale cu Charles, se arată sub imaginea îndrăgostitei. Înainte de a face pasul acesta, cititorului i se oferă această imagine a îndrăgostitei ca una specifică Emmei. Ceea ce cititorul nu știe e că Emma e una dintre cele mai complexe personalități feminine din literatura universală. Nici în momentul ăsta, după ce am terminat lectura cu multe frământări și întrebări, nu am reușit să o înțeleg pe deplin. Îmi dau dreptul să cred că în spatele conștiinței Emmei, cea țesută de narator între pagini, se lasă spațiu pentru conștiința cititorului, care este pus în scaunul judecătorului. Astfel, mi-am permis să mă întreb cine anume este de fapt Emma Bovary? Dar nu am reușit să îmi răspund, nu într-un mod care să mă mulțumească.

După mutarea în alt oraș, la Tostes, Emma și Charles merg împreună la o serată. Acesta este momentul în care visurile Emmei vor începe să fie bântuite de ilustre peisaje cu conți și prinți care-i cerșesc iubirea aceea prezentă doar în romanele de dragoste ale epocii. Țin neapărat să menționez că tind a crede că în acest moment, fiecare din noi are puțin din gândirea Emmei. Cine nu aspiră la acea dragoste desăvârșită, plină de dăruire și sacrificiu, din care te hrănești în permanență cu poftă și parcă nu te saturi niciodată?

Căsnicia ei cu Charles capătă din acest moment o nuanță cenușie, fadă, plictisitoare. Emma se aventurează în visuri cu realităţi care îi vor deveni, inevitabil, fatalice.

Isabelle Huppert în rolul Emmei Bovary,
în ecranizarea cărții din 1991.
Faptul că protagonista noastră, cu frumuseţea ei răpitoare, ochii săi albastru-fumurii şi spiritul ei pasional, reuşeşte să îşi piardă (la propriu)  raţiunea într-un vârtej al adulterului, poate reprezenta fie un șoc, fie un uriaș semn de întrebare care se lungește și lățește pe tot parcursul narațiunii. Sau amândouă. Personal, am fost pe rând: neîncrezătoare, șocată, reticentă, îngândurată, tristă și la final, extrem de meditativă. Nu orice pagini reușesc să te lege prin cuvinte de mâini și picioare și să te azvârle în aer ca pe o păpușă aiurită, controlându-ți emoțiile până la cele mai surprinzătoare cote.

Am întrebat diferite urechi dacă au suferit aceeași „traumă”. Am fost fericită să descopăr că „Madame Bovary” e un roman pe care cititorii însăși îl aruncă în sala de judecată din perspective diferite.

Mi-a plăcut la romanul flaubertian ideea de abstractizare a sentimentului adulterului, astfel încât, la un moment dat, ajungi să crezi că în acele vremuri era, de fapt, perfect normal să comiți acest păcat. Să ai amanți, respectiv amante, era o rutină. O femeie trebuia să fie întreținută și distrată, iar dacă nu putea avea parte de asta din brațele soțului ei, ce vină avea, sărmana femeie, că-și căuta fericirea în ochii unuia ca Radolphe Boulanger sau Léon Dupuis?

Încerc să nu o judec pe biata Emma, dar lucrul care mi-a zgâriat oasele conștiinței a fost soarta Berthei Bovary, fiica celor doi soți Bovary. M-a păscut o repulsie peste care nu pot trece nici acum, căci pedeapsa azvârlită peste umerii acestui copil din pricina păcatelor și neajunsurilor spirituale ale mamei este de neiertat. Dar, încă o dată, fatalitatea sorții Emmei îmi amintește că, de fapt, soarta acestei femei se resimte încă de când începi să inspiri cu mintea primele apariții ale sale în roman. O tânără frumoasă, crescută în datinile creștinești (educată la școala de maici), orfană de mamă și singură la părinți, caută porți de evadare în cărțile pe care le prețuiește atât de mult. Romanele ei de dragoste, care îi pecetluiesc visurile care o atârnă de cer. Vrea să își picteze singură viața după un tipar creionat de autorii pe care îi citește. Aș fi ipocrită să spun că nu m-am regăsit în ochii cartografiați ai Emmei. Dorința ei disperată, speranța de a-și câștiga sufletul alături de care să se împlinească, acestea sunt fatale conștiinței sale. Realitatea o loveste în tâmplele sufletului și îi spulberă visurile. Ce căutăm noi, de fapt, în viață? Să fim mulțumiți cu platonicul sau să atingem vârfuri ascuțite ale fericirii, sărind peste prejudecăți și ștampile puse de societate?

Știu că probabil auziserăți de acest roman și nu e întocmai o apariție nouă pe piața literară, dar nu am putut să trec peste această lectură fără să-mi revărs puhoiul de impresii peste voi. ☺
„O întâlnești într-o zi, dintr-o dată și când nu mai aveai nicio speranță. Atunci se deschid orizonturi noi, e ca un glas care strigă: "Iat-o!" Simți nevoia să-ți destăinuiești viața acelei persoane, să-i dai totul, să-i sacrifici totul! Nu au nevoie să se explice; se găsesc unul pe altul. S-au întrevăzut în vis... În sfârșit, comoara pe care ai căutat-o atât de mult e acolo, acolo, în fața ta; strălucește, scânteiază! Și totuși te mai îndoiești, nu-ți vine a crede; rămâi orbit, ca și cum ai ieși întuneric la lumină." 

„Din ponegrirea celor pe care tot îi mai iubim ne îndepărtează puțin de ei. De idoli nu trebuie să te atingi, că-ți rămâne poleiala pe mâini.”
Gustave Flaubert (n.12 decembrie 1821RouenFranța – d. 8 mai 1880, Croisset, Seine-Maritime, Franța) a fost un scriitor francez. 
Este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori occidentali. Cea mai importantă operă a sa este Madame Bovary (1857). (mai multe informații aici).






P.S. Încă încerc să nu o judec. Sper să reușesc să îmi răspund, într-o bună zi, la aceste întrebări.

2 comentarii:

  1. spre rusinea mea, nu am citit nimic de Gustave Flaubert..
    recenzia este foarte reusita, felicitari !

    RăspundețiȘtergere
  2. Cartea este intr-adevat impresionantă si personajul Emma foarte complex.Reușește să facă din adulter,dacă nu ceva obișnuit,măcar ceva necondamnabil.Trebuie să recunosc că dacă nu ar fi fost o sotie infidela,as fi apreciat o mai mult.Dar ce rost avea cartea fără?Am impresia că această carte subliniază de fapt caracterul tern al lumii în comparație cu lumea fictiva a compoziției.Insa arta este,in definitiv,o exagerare menită să exprime emoții intense.

    RăspundețiȘtergere