„Oameni, îngeri și demoni”, de Lina Moacă ♦ Când așteptările nu au nimic de-aface cu conținutul

Gemenii Willy și Lilly, creaturi de-o frumusețe neobișnuită și având puteri supranaturale, sunt Fiii Luminii. Lilly își dorește să cunoască oamenii direct, trăind în mijlocul lor, și își convinge fratele să se mute în București. Aici, cei doi o întâlnesc pe Alexandra, fiica unui afacerist lipsit de scrupule. Deși la început Willy nu este de acord cu implicarea lor în problemele muritorilor, la insistențele lui Lilly acceptă o căsătorie de conveniență cu Alexandra, pentru a o scoate de sub tutela distructivă a tatălui.

Crimele, fățărnicia, răutatea împânzesc orașul și restul provinciilor. Odată ce Lilly se angajează să-i pătrundă tainele, pentru ca dreptatea să triumfe, piramida întunecată se clatină. Însă, în străfundul pământului, de pe tronul întunecat, Willworf – sprijinit de Marele Iluminat – făurește planuri de atac, așteptând momentul potrivit să-și surprindă fratele și nepoții.

Povești despre iubire, dezamăgire, speranță, dăruire, altruism, din trei perspective feminine diferite. Pe tot parcursul lecturii, o întrebare revine: oare iubirea, singură, poate schimba lumea?

 M-am avântat în vâltoarea lecturii acestui roman divin cu poftă de cunoaștere. Dacă ar fi să scriu o prezentare care să fie așternută pe coperta de pe spate a cărții, nu aș scrie ce ne prezintă coperta din prezent, ci aș istorisi astfel:

Când te trezești dimineața, privești cu patos sau oboseală cerul înnorat? Te îndrăgostești în fiecare zi de viață? Iubești? Suferi? Când faci toate astea? Deschide-ți cutia toracică, așează o oglindă în fața ta și privește-ți sufletul în ochi, înfruntă-l, cunoaște-te până în cel mai îndepărtat colț al conștiinței tale. Abia atunci vei ști care este locul tău pe acest pământ.

Un clișeu, care sper să nu vă înspăimânte, dar față de această acumulare de 708 pagini am simțit o atracție pe care nu o pot răstălmăci în cuvinte. N-am să mint; am primit cartea de la Lina acum ceva timp și când i-am cuprins grosimea, am rămas pe gânduri. E un adevăr bine știut. Ne înspăimântă lucrurile scrise cu negru pe alb care par că nu se mai termină. Cu cartea Linei (pe care o îmbrățișez virtual cu drag și abia aștept să o pot îmbrățișa și în realitate, pentru a îi putea transmite viața pe care mi-a insuflat-o prin copilul ei), am stabilit o relație specială. Personajele romanului, nu-ncape vorbă, sunt vii. Eu cel puțin, i-am adunat pe luminoșii și fascinanții Lilly și Willy, împreună cu răvășitorul cotropit Tudor, strălucitoarea zână Alexandra, întunecatul Willwolf și, preferata mea, sufletul vegetal ascuns în spatele unei rațiuni salvatoare, Ella, într-un album imaterial pe care l-am depozitat cu grijă pe rafturile din sufletul meu. Fără implicații conotative, m-am îndrăgostit de povestea acestui roman, țesută parcă între cer și pământ. 

Firescul devine nefiresc și invers. E ciudat și fascinant, concomitent, ce am putut învăța din aceste file. Mi-a întrecut peste putință toate așteptările. O lectură la care m-aș întoarce oricând cu dor și lacrimi în suflet și în ochi. Mulțumesc Linei pentru lecția despre dragoste și puterea care stă în acest sentiment divin care stă la bazele facerii lumii de pretutuindeni. Lecții despre iubire și ramificațiile sale au mai încercat și alți autori să ne predea, disimulând postura de pedagog. Vocea naratorului în acest roman este însă vocea unui prieten care te invită să vizionezi trei povești care se întrepătrund într-o cursă lungă și năucitoare.

Nu vă speriați. Nu e vorba despre dragostea aceea puerilă, trupească și efemeră din romanele de duzină care ni se vând azi la tonetele de ziare și bilete RATP. Așezați-vă liniștiți în pat, trageți aer adânc în piept și citiți acest roman. Lăsați televizoarele, lăsați lucrurile efemere care ne înconjoară și înecațivă în profunzimile acestui roman.

Eu nu acord note cărțile, întrucât fiecare carte ți se așează lângă suflet în funcție de ce aspecte atinge. Dar, dacă ar fi să îi găsesc acestei cărți ceva care să o depuncteze, nu știu unde să mă uit. Greșelile de tipar nu cred că se pun, chiar dacă uneori scâncești și ți se rupe firul. Dar nu, nu și în acest caz.

Nu vă recomand acest roman, ci vi-l înmânez cu toată inima.

„Dacă mâine se hotărăște să te alunge, spunându-ți pur și simplu că fericirea lui e acum undeva departe de tine, tu ce faci? Întunericul cade și viziunea se schimbă. Rămâi nu numai fără coroană, ci în derivă, complet mutilat, cu o gaură imensă ce nu se coagulează, pe care nimeni și nimic nu o mai poate umple, pentru că nu mai poți înlocui cu nimic acel suflet dăruit și pierdut.”

„durerea nu poate fi îndepărtată, m-am născut odată cu ea. Nu mai am nicio îndoială că sunt însemnată de genele răului.”

„Simt tot ce creștea-n mine venind din el și tac, strângând din dinți. Îmi spun cu înverșunare că, odată ce voi atinge străfundurile infernului, mă voi ridica cu aripi noi, ca pasărea măiastră, din locul care nu-mi aparține și nu-i aparțin... E atât de frig aici, încât încremenită mă întreb de ce oare nu am înghețat?”

„Gerul pe care îl simțeam până în străfunduri făcea parte din mine. Era singura urmă a existenței lui și parcă nu voiam să dispară. Îmi era bine așa...”

V-am făcut poftă? Click aici sau aici pentru a vă stinge setea de cunoaștere. Vă invit, de asemenea, să apreciați pagina de Facebook a cărții Linei: Oameni, îngeri și demoni. 

Date despre autoare

Un zori de zi la țară, pe 25 mai 1980, la poalele Muntelui Sacru a lui Zalmoxe, în vechea vatră a Gugulaniei. O fire pasionată de logica și ilogica faptelor, licențiată în Teologie-Istorie, a încercat să aducă lumină de aici și de dincolo… Și, astfel, a început să scrie cam tot ce i s-a acumulat în minte.