„Cioburi de stele”, Amie Kaufman, Meagan Spooner ♦ Recenzie

   

Date tehnice:

Autori: Amie Kaufman, Meagan Spooner

Editura: Trei-Young Fiction

Traducător: Luminița Gavrilă
Data apariției: 2014

Trei lumi.

Trei poveşti de iubire. 

Un singur duşman.

Icarus e o uriaşă navă spaţială care călătoreşte prin hiperspaţiu cu viteză superluminică. Icarus explodează, iar Lilac LaRoux (fiica celui mai bogat om din univers) şi Tarver Merendsen (care, la doar 18 ani, este deja erou de război) sunt singurii supravieţuitori. O navetă de salvare îi duce pe o planetă pustie, unde găsesc o formă ciudată de viaţă ("fiinţele şoptitoare"), supusă unui experiment secret condamnabil, iniţiat de tatăl lui Lilac. Totul se schimbă după ce Lilac şi Tarver dezleagă misterul "fiinţelor şoptitoare" şi află că ar putea fi salvaţi. Dar nu vor mai fi niciodată aceiaşi tineri care au păşit cândva pe planeta pustie.

Comparativ cu tehnologia din zilele noastre, timpul în care povestea se petrece este special. Adică e peste gândirea mea. Să ajungem în stadiul în care putem construi nave în care să încapă un sfert din populația planetei sau să terraformăm planete ca Marte, cine știe, Pluto?
Revenind la romanul în sine, care ne prezintă în mare povestea lui Lilac LaRoux, fiica lui Rodrick LaRoux, deținătorul, ca să zic așa, al navei Icarus pe care își duc viața un timp o mulțime de oameni, printre care și Tarver Merendsen, un maior la doar optsprezece ani, cunoscut în hiperspațiu ca fiind o persoană remarcabilă.
Cei doi se întâlnesc la bordul navei. Se pare că Tarver habar n-are cu cine are de-aface, însă continuă să-i facă ochi dulci domnișoarei LaRoux.

Până ca Icarus să se prăbușească, cei doi înfiripă începutul în forță al relației lor printr-o lovitură dureroasă din partea lui Lilac asupra orgoliului lui Tarver(nu mă aștept să înțelegeți vreo iotă, îmi cer scuze pentru asta).

Când aceștia doi sunt aduși de soartă într-o capsulă de salvare datorită pericolului de pe Icarus sunt catapultați cu ajutorul geniului lui Lilac, în hiperspațiu, departe de nava.

Aceștia naufragiază pe o planetă atât de ciudată, în curs de terraformare, Corint. Lilac este convinsă că ajutoarele sunt deja pe drum și că nu va staționa prea mult în rochia sa de bal turcoaz. O vom observa mult timp în această rochie magică.

După puțin timp, Lilac începe să audă șoapte, niște șoapte care o tulbură atât de tare, încât crede că-și pierde mințile. Tarver încearcă să o ajute, prin tactici tipice soldaților(iată că le-am aflat din conținutul cărții), însă vocile sunt reale.

Țin să menționez că, pe parcursul cărții și chiar de la început, ne este prezentat pe bucățele un dialog dintre Tarver și un interlocutor, care pare să-i pună lui Tarver niște întrebări legate de experiențele sale petrecute pe acea planetă.

Ceva special, pe lângă acest dialog mereu întrerupt, este faptul că această primă parte este scrisă din perspectiva celor doi, regulat. După câteva pagini, Tarver îmi povestește trăirile sale alături de tentațiile pe care le are când o vede pe Lilac și apoi vine Lilac care-mi istorisește la rândul ei sentimentele pe care le are pe tot parcursul călătoriei.

Am terminat cartea aceasta în...Două zile? Și încă fierb în atmosfera creeată de către iubirea celor doi care înflorește precum o floare. Dădeam paginile cu speranța că o scenă ceva mai interesantă îmi va clăti ochii, însă toată cartea te ține la foc mic până când îți dă o lovitură drept în față(atunci am trântit cartea cât colo, dar vă rog să o luați mai apoi de jos și să continuați).

Cum am spus mai sus, legat de alternanța dintre perspectiva celor doi, cred că am avut momente în care am iubit perspectiva lui Tarver și am urât-o pe cea a lui Lilac, până când roata s-a întors sau echilibrat. Am simțit nevoia de o perspectivă obiectivă, extra. Mi-a plăcut că am putut să fiu eu cea care face perspectiva extra a o poveștii(se înțelege ceva?).

Vreau cât mai repede să am volumul următor și să nu înnebunesc așteptând brioșele, ca tatăl lui Dexter.

RIDICĂ-TE SOLDAT ȘI CITEȘTE-O!