Divergent, de Veronica Roth • Recenzie

Dacă sunteți în căutarea curajului, ați ajuns unde trebuie.

Chicago distopic. America postbelică (sau așa tind eu să cred). Orașele sunt organizate în facțiuni. Oamenii sunt obligați să urmeze anumite reguli. Nimeni nu are voie să treacă limita acestor reguli. Totul e înregimentat. Iar în cazul în care ești diferit, adică divergent, ești, ei bine, ca și mort.

Beatrice, sau cum îi place ei, Tris, protagonista, decide să își lase căminul în urmă, luând o decizie care îi va schimba viața radical. Face un lucru pentru propria persoană, ceea ce e în disconcordanță cu ideile facțiunii sale. Facțiunea din care fac partea ea și familia ei, Abnegația, își concentrează atenția asupra ajutorului celorlalți. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Toți cei din Abnegație pun pe primul loc bunăstarea celuilalt, în locul ajutării propriilor lor persoane. Celelalte patru facțiuni (Neînfricații, Erudiții, Prietenia și Candoarea) vizează, fiecare în parte, anumite ideologii care duc la prosperitatea și buna continuitate a orașului.

Când tinerii ating vârsta de 16 ani, sosește un moment important în viața lor când trebuie să-și decidă soarta pe care vor să o urmeze. Un test prin care li se testează personalitatea și modul de gândire le poate spune în ce facțiune se potrivesc, și rămâne la latitudinea fiecăruia ce alege să facă mai departe. Să rămână cu familia, sau să-și urmeze dorințele?

Am auzit în primă instanță despre această carte că se încadrează în același tipar cu Jocurile foamei, și nu am vrut să o citesc decât din curiozitate. Nu m-a lăsat fără suflare, nu m-a uimit, nu mi-a adus nimic nou în viață. Totuși, are și părți bune. Tris e diferită de familia ei și facțiunea în care a copilărit. Alege să facă ce crede că e mai bine pentru ea. Alege să exploreze și să experimenteze, să învețe ce înseamnă să trăiești la limită. Mi-a plăcut asta. Ce nu mi-a plăcut a fost lipsa acelei voci care să mă facă să mă apropii mai mult de personaje. Îmi aduc aminte când am citit Jocurile foamei și am simțit-o pe Katniss aproape. 

Lipsesc figurile de stil cu desăvârșire. În unele momente am urât-o pe Veronica Roth. Tris trece foarte ușor de la ură la compasiune pentru aceeași persoană. M-am identificat cu ea în multe privințe. Faptul că e altfel decât ceilalți o face să se transforme imediat într-o țintă. Are un spirit de nestăvilit și e o apariție vibrantă și exotică.

Am așteptat cam jumătate de roman să apară vestitul Tobias. Am râs de mine când mi-am dat seama că el fusese acolo de la bun început. E palpitantă acțiunea. Te face să vrei să fii acolo cu ei, să te urci alături de Tris pe roata de la carusel și să privești cerul, să sari în trenul Neînfricaților și să te lași purtat de necunoscut.

(În cazul în care vreți să vă testați apartenența la o facțiune, uitați aici un quiz. Eu sunt Divergentă, desigur.)

(Romanul a fost și ecranizat în acest an.)

Întrebare: Vouă ce v-a transmis acest roman?