Surorile Biblioteca: Interbelic actual — Huliganii, de Mircea Eliade

„Fiecare om vrea să fie liber în viaţă, dar toţi fug de consecinţele libertăţii lor.“ — David Dragu în „Huliganii”

Personajele lui Eliade mi-au amintit de comicele figurine ale lui Caragiale. Proiecții de lectură pe care nu am să le uit cu ușurință. Să nu mai zic de romanele lui Dostoievski, unde iubești să urăști personaje care-ți mestecă filosofiile și principiile de viață ca o uriașă moară.

Romanul „Huliganii” e, dincolo de calitățile structurale și de nuanță estetică, o coroborare de emoții și energii. Personajele care animă romanul sunt demne de dispreț, pline de contradicții și morale care nu-și află răspunsul nici până-n final, dar pe care le savurezi cu cea mai meschină plăcere.

Un Petru Anicet care, așa cum îl apreciază foarte bine Cioran, „n-are pasiuni istorice și e foarte puțin român”, dar își poartă povestea pe umeri, făcând posibilul cititor să sufere și să nu judece decât partiturile „Ereticilor”...

Un Alexandru Pleșa, cu un permanent surâs zeflemitor al conștiinței. care se vrea un individual, dar nu e mai mult decât un egoist între egoiști, care-și susține cauza fără obiectivitate personală.

Un Mitică Gheorghiu pe care nu m-am decis dacă l-aș fi vrut sau nu pedepsit cu vreo manevră livrescă, căci până-n final i-am înțeles pe toți.

David Dragu, unicul pe care nu l-am detestat măcar o dată și față de care nu am avut tendințe de prejudecată, căci este singurul care vede totul așa cum este, cu o privire tristă într-un București animat de atâtea gânduri.

O multitudine de pasiuni feminine sublimate în chipuri ca Anișoara și Adriana Lecca, Marcella Streinu, Irina Pleșa, Felicia Baly și Valentina Pușcariu, adolescente și tinere pubere care, sub un tragic destin mascat în trup de bărbat, se conformează falsei libertăți și aleg așa-numitul amor drept iluzie a unei chei eliberatoare.

Roman teribil de plăcut și teribil de trist, la care voi reveni negreșit cu dor.