Cincizeci de umbre de îndoială?

Nu mă declar a fi critic de film sau de carte, ceea ce scriu eu reprezintă doar punctul meu de vedere care poate fi ignorat sau luat ca atare în funcție de opinia publică.

Fenomenul (de acum îi putem spune fără rețineri fenomen) 50 shades/shits of Grey a lăsat bucătării întregi de casnice și săli întregi de cinematografe să plutească în plăcere și dezgust. Nu vreau să bat câmpii cu idei despre cu cine să mergi la filmul în care ăia doi și-o trag sau de ce să nu citești cartea autoarei britanice cu o imaginație searbădă, dar care a știut foarte bine cum să țintească.

Ceea ce vreau eu să punctez este efectul acestui fenomen. Personal, cartea mă lasă rece și nu mă tentează în niciun fel; însă filmul am vrut să îl văd din motive variate. Să presupunem că i-am dat o șansă acestei James și regizorilor filmului, să văd de ce sunt în stare în planul vizual. Așa cum mă și așteptam, Nymophomaniac încă e pe primul loc în topul filmelor de acest gen.

Mă intrigă însă lipsa de bun simț și tărășenia care s-a iscat de pe urma acestor creații literare, respectiv cinematografice. În final, e decizia fiecăruia dacă preferă filmele bune sau cele proaste. Nu putem fi toți Casablanca lovers.

Mă uimește fandoseala de genul pițigăiat: „Te-ai dus la 50 shades? Dumnezeule, dar n-ai viață?!” Ce-i drept, cu facultatea noastră cea de toate zilele, nu mai știu nici eu ce mai am, dar faptul că am ales să merg la un film care s-a dovedit a fi slab, dar per total nu atât de prost pe cât mă așteptam, nu cred că ține de etichetarea oamenilor. Mă deranja și amuza profund faptul că, în timpul filmului, sala hohotea de râsete și chicoteli nestingherite (preponderent aparținând masculilor), mai ales în preajma scenelor de sex (care m-au surprins plăcut prin cât de soft au fost; mă așteptam, la cât de stupid de exagerată e cartea, să-mi curgă prin fața ochilor numai scene bolnave de sex).

Și mai că îi și aud la sfârșit: Vai, dar ce film prost! Îmi vreau banii înapoi! Iar în timpul filmului mai cereau mâini pe care să și le pună la gură ca să-și stăpânească chicotelile puerile.

Pentru mine filmul a fost O.K. Lipsit de esență și plot, intrigă și acțiune. Din acest punct de vedere este la același nivel cu cartea; mi-au plăcut fundalul musical și creioanele lui Grey. Pe scurt, nu mi-a displăcut în așa măsură încât să plâng după banii dați; în fond, a fost alegerea mea și mi-o asum. De ce să îți fie rușine că te afli într-o sală de cinematograf la un film despre care s-a vorbit îndelung? De ce să nu fim sinceri? Ar fi frumos să fim sinceri și să încetăm să ne ascundem după palma stângă, când diferența dintre 50 shades și filmele 18+ pe care le vizionezi pe calculatorul tău este scaunul; cel de la cinema nu îți aparține. Râsul celor din sală a fost, cel mai probabil, datorat veșnicei rușini pe care o simțim în preajma ideii de act sexual. La fel ca în clasa a șaptea, când studiam la biologie aparatul reproducător, și toți colegii se ascundeau pe sub bănci, fierți la față și cu dinții rânjind în palme.

Sfaturi:

• Nu vă puneți speranțe în existența unui Christian Gray real; ficțiunea e ficțiune;
• Dacă alegeți să mergeți la film, nu vă înjurați pentru banii aruncați; funționează pe principiul balanței: ai nevoie să vezi și filme slabe și proaste pentru a le sublinia pe cele bune și foarte bune;
• Nu o luați prea în serios, căci e doar un film; o să treacă și fenomenul acesta cenușiu; nu se nasc așa ușor noi Titanic-uri.
• Aveți dreptul să alegeți. Alegeți după cum simțiți.