„Mare Tranquillitatis” de Katja Millay ♠ Recenzie

„Trăiesc într-o lume lipsită de magie sau de miracole. Un loc unde nu există clarvăzători sau metamorfi, nici îngeri, nici băieți cu puteri supraomenești care să te salveze. Un loc unde oamenii mor, și muzica se dezintegrează, și viața e nașpa.
N-AM MAI ROSTIT O VORBĂ DE FAȚĂ CU VREO ALTĂ PERSOANĂ DE 425 DE ZILE.
Îmi detest mâna stângă. Detest s-o privesc. O detest când îmi şovăie, şi tremură, şi-mi aminteşte că identitatea mea s-a dus. Dar o privesc chiar şi-aşa, pentru că, totodată îmi aminteşte şi că o să-l găsesc pe băiatul care mi-a luat totul. O să-l omor pe băiatul care m-a omorât, iar când o să-l omor, o s-o fac cu mâna mea stângă.”

Fostul copil-minune al pianului, Nastya Kashnikov, își dorește două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul și să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul – identitatea, spiritul, dorința de a trăi – să plătească pentru asta.

Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toți cei pe care i-a iubit au fost luați din viața lui, iar acum, ajuns la vârsta de șaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni.

Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îți devine sinonim cu moartea, toți tind să păstreze distanța. Toți, în afară de Nastya, misterioasa nouă colegă de școală, care tot îi apare în cale și nu pleacă până când nu i se infiltrează în toate aspectele vieții. Dar, cu cât o cunoaște mai bine, cu atât mai enigmatică i se pare.Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, cu o narațiune genial construită despre un tânăr singuratic și o tânără fragilă emoțional și despre miracolul celei de-a doua șanse.

Când aud sunetele calde ale pianului sub atingerea degetelor lui Brian Crain, mă gândesc la Nastya.
Când privesc mobila veche și lipsită de esență din sufrageria apartamentului meu, mă gândesc la un Josh care ar fi putut-o transforma într-o masă minunată, sau o bibliotecă superbă.


Cam așa descriu, cu ale mele cuvinte, gustul lăsat pe papilele gustative ale sufletului meu de către romanul Katjei Millay, „Mare Tranquillitatis”. 
Poate cineva, în această lume, să rezume viața? Acum asta s-ar presupune că ar trebui să fac. Să fac un rezumat al acestui roman, să subțiez paginile romanului în câteva rânduri, pentru a vă invita (sau nu) la lectură. Depinde.

Încerc, însă, să vă spun o poveste. Îmi iau acest drept dintr-o constituție nescrisă a bloggerilor.

E interesant cum, uneori, o carte pe care o citești, parcă începe să prindă viață în mâinile tale. Ce vreau eu să spun de fapt e că atunci când citești o carte fantastică, nu doar bună, ci fantastică de-a dreptul, o simți parcă în mâinile sufletului tău, îmbrățișându-te, șoptindu-ți la ureche povestea pe care ochii tăi o parcurg. Te dor mâinile uneori, de la această greutate pe care parcă nu mai poți să o simți. Puține romane reușesc să facă asta, și acelea sunt romanele nemuritoare, pe care le porți cu tine în biblioteca nevăzută din inima ta. Nu dau exemple, fiecare își scrie propria sa listă.

Povestea Nastyei Kashnikov începe cu adevărat în momentul în care iese într-o zi însorită de marți afară, îmbrăcată cu bluza ei cu nasturi de perle și fusta tricotată pentru a se înfățișa la repetiții, dar se întoarce în casa ei, după mai multe luni de spitalizare, cu un suflet și un trup complet schimbate. Viața ei de pianistă de până atunci se încheie pentru totdeauna. Ceea ce continuă mai apoi... ei bine, vă invit să descoperiți. Aceasta este metoda mea de a vă invita, cu coperțile deschise, să citiți.

Un element intrigant, cel puțin pentru mine, a fost atunci când am căutat mult și bine simbolistica titlului misterios și conexiunea lui cu romanul. Câteva lacrimi mi se ascund printre gene când mă gândesc la artificiile lansate de povestea împletită a Nastyei și a lui Josh. Cât de fragili devenim atunci când te uiți la tabla ta și vezi cum, ca într-un joc de șah între tine și Dumnezeu, piesele tale, pe care le iubești și le prețuiești, sunt răpite când tu privești în altă parte, când îți pierzi concentrare? Ce faci când îți pierzi cele mai de preț daruri? Te revolți? Plângi în pumni? Te întorci și pleci în căutarea altui țel? Ce facem, de fapt? 

Minusuri nu am. Ați putea spune că eu nu am nimic de obiectat niciodată, dar de fapt eu vreau să vă arăt că din orice lucru putem învăța, mai ales din cărți. Mai ales din povestea unui orfan care crează mobilă și a unei tinere pe nume Nastya, care nu e rusoaică, dar care și-ar fi dorit să fi fost. 

„Mă uimește cât de mult se tem oamenii de ce se poate întâmpla pe întuneric, dar nu se gândesc mai deloc la siguranța lor din timpul zilei, de parcă soarele ar oferi vreun soi de protecție supremă față de toate relele din lume. Nu e așa. Tot ceea ce face este să îți șușotească, liniștindu-te cu căldura lui, înainte de a te trânti cu fața-n jos în țărână. Lumina zilei nu te apără de nimic. Relele se întâmplă tot timpul; nu așteaptă până după cină.”

„Oamenilor le place să spună că iubirea e necondiționată, dar nu e așa; și, chiar dac-ar fi necondiționată, tot nu e niciodată liberă. Totdeauna există așteptări legate de ea. Tot timpul se cere câte ceva în schimb. Ca și cum, dacă ei vor să fii fericit sau mai știu eu cum, asta te face automat răspunzător pentru fericirea lor, pentru că ei n-au să fie fericiți, decât dacă ești și tu. Și-ar trebui să fii așa cum presupun ei că ești, și să simți așa cum presupun ei că simți, pentru că ei te iubesc, iar când nu le poți oferi ceea ce vor, se simt mizerabil, și prin urmare tu te simți mizerabil, și toată lumea se simte mizerabil. Pur și simplu, nu vreau să-mi asum responsabilitatea asta.”

„E perfect, și eu vreau să rămână perfect, dar nimic nu rămâne așa vreodată. Oamenii ca Josh Bennett și ca mine nu ajung să fie perfecți. În cea mai mare parte a timpului, nu reușim nici măcar să fim cât de cât tolerabili. Și de asta mă înfricoșează. Pentru că, și dacă ar fi să existe un astfel de început, perfecțiunea nu durează niciodată.”