Surorile Biblioteca: „Ultimul avanpost” de Lavinia Călina ♠ Recenzie

Al treilea Război Mondial a luat sfârşit, iar România anului 2046 este Regat. Logodită cu prinţul Alex şi fiică a Ministrului de Interne, tânăra Diane trăieşte o viaţă luxoasă şi lipsită de griji, ocupată cu discursuri, dileme cu cea mai potrivită garderobă a zilei şi păstrarea aparenţelor cuplului regal. Printre petreceri, călătorii obositoare, speech-uri învățate pe de rost și accesele de furie ale prinţului, Diane contemplă fără prea mult entuziasm un viitor previzibil. Însă viața i se schimbă complet într-o singură noapte, atunci când este răpită de către un grup de rebeli, pentru care guvernarea autoritară a regatului întruchipează răul absolut.

Acţiune, răsturnări neaşteptate de situaţie, intrigi, romance – iţele unei poveşti în care eroina învaţă două adevăruri cruciale: nimeni nu este cine pare la prima vedere, iar alegerile luate au întotdeauna consecințe.

Va reuși Diane să risipească misterul și, mai ales, va reuși să descopere în final care este adevărata ei identitate?

Sunt într-o mare dilemă: De ce citim doar traduceri, când avem atâta talent la noi în ogradă?!? În timp ce citeam „Ultimul avanpost” de Lavinia Călina, dar și acum, mă macină același gând. Un gând inconfortabil. Acum mulți ani, cam un secol, un anume Eugen Lovinescu zicea no, haideți domnule, să renunțăm la traduceri și să ne punem pe scris literatură, ce dr#4*! Acum că stau și simt cum mă bate în cap gândul ăsta, realizez ce mare dreptate avea Lovinescu ăsta. No, hai tată, dacă tot avem oameni talentați pe lângă noi, de ce citim doar ce scriu străinii? Nu mă miră numărul întristător al scriitorilor de origine română care le vând germanilor și francezilor cărți scrise în limba care nu le e maternă.

Revenind la Ultimul avanpost, țin să vă anunț că, deși distopiile nu sunt pe lista mea de WOWs, cartea asta a reușit să mă prindă. Zău, m-a prins mai mult decât mă așteptam, așa încât am gătat-o în nu mai puțin de trei zile!

Lavinia mi-a făcut cunoștință cu o lume distopică, iar pe calea asta îi mulțumesc și pentru gestul de a-mi dărui cartea pentru a vă scrie vouă aceste cuvinte acum. Așadar, o Românie distopică, care se lățește pe buzele europenilor cu denumirea de Regatul Unit al Țărilor Române. Tare, nu? Bacul la istorie m-a ajutat să înțeleg că o astfel de denumire i-ar fi făcut pe măreții Mircea, Vlad, Ștefan, Mihai, Alexandru și mulți alții să lăcrimeze fericiți.

Diane Dumitrescu, fericita protagonistă a romanului, este, în primă instanță, fiica Ministrului de Interne. Imaginați-vă luxul unei astfel de intitulări! Mâncare cât vrei, haine de unde vrei, bijuterii de unde vrei, aer de unde vrei. Se trezește dimineața și se spală pe față cu luxul de care trei sferturi din populația țării nu au parte, îl sărută pe prinț (la propriu) și are stiliști care îi mișună pe lângă corp și o agasează cu atenția lor.

Alexandru, prințul cu care este logodită, a reușit să se strecoare în rândul personajelor pe care mi-aș fi dorit (de la primele pagini) să-l pot snopi în bătaie. Pe scurt, e tipul acela de băiat care duhnește mereu a parfumuri scumpe, te scuipă din priviri, te calcă în picioare numai cu un gest, prin toți porii îi curg cuvintele putere, autoritate și stăpânire. Tot ce primește i se și cuvine. Când îl zărește pe noul gardian, el grăiește simplu „Slugă nouă?”, iar pentru el întreaga populație a țării e o simplă turmă de oi rătăcite, iar el ciobanul. Oh. Un adevărat conducător, ce să mai încolo încoace!

„Dia, te-am ales pe tine pentru corp și frumusețe, încetează să îți mai folosești creierul. Gândesc eu pentru amândoi.”

Atât șarm în câteva cuvinte...

Ni se prezintă, așadar, deranjanta discrepanță între clasele sociale. Oamenii de rând își primesc rația de alimente printr-o cartelă. Tot de la orele de istorie îmi amintesc că și comuniștii făceau la fel. Acum, ce să mai cred? Că țara noastră, indiferent de câte războaie mondiale ar trece, de cum ne-am uni, tot la un sistem autoritar de conducere ajunge? Dar de ce nu mă stăpânesc oare?! E doar o carte, Ilinca, doar o carte...

M-am bucurat, în timp ce citeam, să descopăr că Diane nu e doar o fată de bani gata, ci o sărmană tânără aflată sub influența celor mai mari ca ea. Da, o lecție pe care am învățat-o din cartea asta a fost că, indiferent de viața pe care o trăim, săracă sau bogată, suntem cu toții controlați de cineva. Ca în lanțul trofic. Ce ironie!

„Ne preocupăm de lucruri lipsite de sens, lucruri inutile. Am șters definitiv din limbajul nostru cuvinte precum comunitate, fraternitate, onoare, unitate, etică, valoare, libertate, moralitate, le-am înlocuit cu singurătate, izolare, sclavie, frică, teamă, lașitate și am instalat o stare de paralizie din care cu greu aveam să ne trezim.”

Vă sună cunoscut?...

Gardianul pe care l-am menționat mai sus, pe numele lui Dan, un alt personaj masculin cuceritor, plin de răzbunare și mister în vene, dar, de data aceasta, cu o conștiință și ceva principii, se dovedește a fi altcineva decât observă Diane la început. Sau mai bine zis nu observă, căci cum ar putea ea, la nivelul ei de fată bogată, să dea doi bani pe un amărât de gardian? Dar nu, ea nu e așa. Și de asta am ajuns să o îndrăgesc. La fel și Dan. E un personaj care ascunde în spatele ochilor săi căprui câteva secrete care s-ar putea să vă smulgă câteva chipuri uimite și ceva înjurături. Dar bineînțeles, nu mai multe ca scumpul de Alex.

„Omul când vine pe lume are pe el doar pielea, pe parcursul vieții depinde doar de el dacă se leagă cu propriile lanțuri sau îi lasă pe alții să îl lege cu ale lor.” — Dan

Multe arme și multă bătaie în cartea asta. Multe palme aplicate peste obraz, multe gloanțe care sar dintr-o parte în altă. Narațiunea e alertă. Genul acela de acțiune care te bagă în priză, ca și când ai urmări un film de acțiune.

„Sunetul pe care îl face un glonț când străpunge pielea e îngrozitor, oribil, grotesc, e surd, difuz, dar dacă te concentrezi, poți să îl distingi. Un poc, glonțul intră, iar viața iese din corp. E chiar simplu, dacă stai să te gândești. Dar să auzi vreo zece astfel de sunete unul după altul, e insuportabil, macabru, oricât de tare ai fi, te poate zgudui din temelii.” — Diane

N-aș putea să vă spun să citiți cartea asta, dar v-o recomand dacă știți că vă place să fiți ținuți în suspans, să aruncați cartea de pereți, să înjurați printre dinți un personaj și mai ales!, să fiți purtați în timp pe o mătură magică imaginară și să vă treziți la realitate abia la sfârșitul cărții și să oftați. Nu de tristețe, ci după intensitatea experienței.

Cartea asta te pune pe gânduri. Pe mine cel puțin m-a făcut să îmi pun sute de întrebări (poate și pentru că am rămas cu sechele în urma bacului la istorie), și ăsta e unul din cele mai faine lucruri la o carte.

Mulțumesc, încă o dată, Laviniei, pentru carte și ocazia asta fantastică de a o cunoaște pe Diane și viața ei în viitor. (v-am stârnit interesul? Dacă vreți să citiți cartea, o puteți comanda de AICI)

*Partea asta e printre preferatele mele așa așa că am zis să v-o arăt în toată splendoarea ei.*